O investigație Capital- Evenimentul Zilei. Olteniţa. Aici, înainte de 1989, munceau peste 7.000 de oameni pe cele două platforme industriale importante ale oraşului: turnătoria de fontă Turol şi Şantierul Naval. Galaţi. Până la Revoluţie, la Sidex munceau aproximativ 31.000 de persoane, fiind cel mai mare combinat siderugic din Europa Centrală şi de Est. Cele trei platforme industriale au traversat perioada tranziţiei cumva asemănător: un regres constant. La mijlocul anilor 2000 ambele oraşe au fost ţinta a doi investitori indieni, Lakshmi Nivas Mittal şi familia Gupta, ambii cu scopul declarat de a face afaceri siderurgice. Sidex-ul a devenit Arcellor Mittal şi încă funţionează, având 6.500 de angajaţi, dar ceea ce se întâmplă la Olteniţa este de domeniul comediei absurde.

Ne întoarcem în anul 2005. Atunci au venit pentru prima oară la Olteniţa reprezentanţii familiei Gupta pentru a investi într-o fabrică metalurgică care urma să creeze 500 de locuri de muncă. Suma pe care au promis-o a lăsat cu gura căscată autorităţile locale. „Au spus că vor să investească 156 de milioane de euro în acea fabrică. Vă daţi seama că pe noi ne-a atras, fiind vorba de un oraş în care nu mai se producea aproape nimic”, îşi aminteşte Florian Cercel, fost viceprimar al oraşului.

La început indienii au părut hotărâţi. În 2007 au cumpărat, de la Primărie, CTZ Olteniţa, fosta centrală termică din zonă, şi, de la AVAS, platforma industrială TUROL. În 2008 au mai cumpărat de la Primăria locală un teren de 14 hectare, urmat, în 2011, de un altul tot de 14 hectare.

În 2012, familia Gupta a achiziţionat de la AVAS şi şantierul naval din Olteniţa, prin firma Evergreen, care nu mai funcţiona. Au ajuns astfel la aproape 40 de hectare de teren pe malul Dunării cu scopul declarat de a construi o fabrică metalurgică.

 

Olteniţa, nimic de invidiat

Suntem în anul 2018, iar Olteniţa la orele prânzului pare un oraş îmbătrânit. În centrul oraşului pensionarii stau în grupuri de câte 3-4 la taclale şi pare că aproape nimeni nu se grăbeşte cu ceva treaba. Statisticile ne arată că impresia este corectă. „Acum în oraş mai sunt angajaţi cam 3300 de oameni, majoritatea în servicii”, ne explică primarul oraşului Petre Ţone.

 

Aflăm că din angajaţii oraşului aproape 1000 lucrează la instituţii de stat. Olteniţa are o populaţie de aproape 24.000 de oameni. Ce se întâmplă cu restul oamenilor? “Bucureştiul e la doar 50 de kilometri şi oamenii fac naveta acolo”, ne explică edilul oraşului. Ajungem şi la subiectul Transdanube, firma sub care familia Gupta a promis să construiască o platformă metalurgică. Ce se mai întâmplă cu proiectul? „Noi încă sperăm. Ei par serioşi şi s-au apucat să facă treabă pe acele terenuri”, ne spune optimist primarul.

Suntem surprinşi. Am fi aflat dacă începea construcţia combinatului. Logic, apare întrebarea: ce investiţii fac? „De doi ani plantează lavandă şi goji. Au început să construiască şi o mică făbricuţă de ulei de lavandă. În port au construit şi o platformă de încărcat cereale. Au construit nişte birouri foarte frumoase în port”, ne explică primarul. Aflăm că au şi cotizat la bugetul local print taxe şi impozite. Cu cât? „Cinci miliarde în ultimi cinci ani”, ne explică primarul. Ne lămurim că este vorba de lei vechi, ceea ce înseamnă 100.000 de lei noi anual, adică puţin peste 8.000 de lei pe lună, o sumă derizorie pentru un investitor care a promis un combinat metalurgic. Cât despre lavandă, nu ştim dacă edilul vorbeşte serios sau nu, aşa că mergem în zona portului din Olteniţa. Discrepanţa între o fabrică metalurgică şi o plantaţie de lavandă ni se pare foarte mare.

De la investiţie de 200 de milioane de euro la goji

La ieşirea din Olteniţa spre Dunăre găsim şi dovada. Indienii chiar cresc lavandă şi goji. Câţiva localnici sunt pe câmp şi muncesc. În fundal se văd rămăşite ale fostului CTZ şi ale platformei TUROL. Este o imagine dezolantă, desprinsă dintr-un scenariu absurd. Pe malul Dunării avem şi dovada că ne aflăm pe proprietatea familiei Gupta. Pe o baracă, la intrarea în port şi în zona plantaţiilor agrigole, scrie sărăcăcios cu vopsea: Transdanube Industries. Sunt cei care în 2005 promiteau Primăriei Olteniţa o investiţie de 156 de milioane de euro, care între timp a crescut la 200 de milioane.

Spre exemplu în documentul intitulat „Strategia de dezvoltare a judeţului Călăraşi pentru perioada 2014- 2020”, Transdanube Industries este notat cu cea mai mare investiţie din zonă. Ajungem şi la celebrele birouri ale grupului de firme ale familiei Gupta. La parterul clădirii nu este nimeni. Ne plimbăm nestingheriţi prin hol. După vreun sfert de oră apare o femeie de serviciu care ne întreabă ce dorim. Aflăm astfel că angajaţii sunt în birourile de la etajul 1.

 

După câteva minute apare o tânără despre care aflăm că este inginer horticol. Ne spune că de doi ani acolo se dezvoltă o afacere de agricultură bio, dar că pănâ acum nu au vândut nimic din lavanda produsă. Suntem puţini contrariaţi: era vorba de a se construi o fabrică metalurgică. „Sunt angajaţi şi ingineri metalugişti în birourile de aici. Deci presupun că ideea nu a picat definitiv. Mai multe eu nu ştiu. Eu sunt angajată de anul trecut pentru aceste plantaţii de lavandă şi goji”, ne spune Alina Popescu.

Dacă vrem mai multe detalii, trebuie să trimite întrebările pe mail. Care mail? Firma Transdanube nu mai are un site funcţional. Aşa că tânăra ne lasă mailul ei de serviciu, urmând să transmită întrebările mai departe şefilor ei. Una dintre întrebări este simplă: cum poţi face agricultură ecologică pe terenul dezafectat al unei foste centrale termice unde au fost depozitaţi tot felul de carburanţi? Încă aşteptăm răspunsurile. Situaţia este absurdă: am trimis un mail unui inginer horticol pentru a întreba dacă inginerii metalurgişti, care lucrează în aceeaşi clădire, mai au de gând să construiască vreodată fabrica pe care au promis-o.

Despre cum poate fi distrusă siderurgia românească, dar și despre problemele familiei Gupta, reflectate în presa internațională, în continuarea de pe www.evz.ro