Iugoslavia vecină a reprezentat multă vreme pentru români un reper de civilizaţie şi singurul acces facil la „Occident”. În perioada comunistă, deschiderea Iugoslaviei faţă de lumea liberă şi contactele mai strânse decât occidentalii cu ţările comuniste au transformat Iugoslavia într-un element de legătură între Est şi Vest. În anii ’90, Serbia a dat înapoi, astfel încât a ajuns acum să se uite cu jind la Ungaria, România sau Bulgaria. Bizar este faptul că, în anii ’70 avea un nivel de trai care, statistic, era de două ori mai bun decât în România, iar în 2014 – potrivit prognozelor FMI – România va avea un nivel de trai dublu decât al Serbiei.

Diferenţele dintre RSF Iugoslavia şi ţările din jur erau evidente. Atât la gradul de libertate, la libera iniţiativă în economie, la nivelul de trai şi la calitatea produselor, Iugoslavia reuşea să fie înaintea ţărilor aflate sub influenţa şi controlul URSS. Relaţia Serbiei cu aceste ţări le permitea cetăţenilor captivi în sistemul comunist să mai ia, din când în când, câte o gură de libertate, fie că aceasta se manifesta prin produse provenite din micul trafic de frontieră sau prin programele TV iugoslave. De asemenea, În afară de Ungaria (avantajată de poziţia geografică la vestul României), Iugoslavia reprezenta cealaltă poartă de scăpare a fugarilor români ce plecau în exil în vestul continentului.

Până în anii ’90, autonomia conferită republicilor componente şi lipsa unui cadrul internaţional favorabil au descurajat acţiunile secesioniste. Diferenţele etnice şi religioase, alimentate de probleme economice, au impulsionat ruperea republicii federative. Astfel, Slovenia şi Croaţia, cele mai dezvoltate şi mai industrializate republici, au plecat primele. Războiul din Bosnia şi tentativele de păstrare a zonelor de influenţă din Croaţia au costat scump Serbia. Inflaţia galopantă, dublată de o monedă foarte slabă, a spulberat atât economiile sârbilor, cât şi speranţele de mai bine.

Se ajunsese în situaţii în care preţurile la alimente se puteau dubla în aceeaşi zi. Este celebru cazul unui om de afaceri american care s-a cazat la un hotel din Belgrad şi care, după ce a dat câteva săptămâni telefoane peste telefoane către destinaţii internaţionale, a ajuns ca, din cauza tarifelor fixe în dinari, să achite la finalul şederii un preţ infim în dolari: câţiva cenţi. Poveşti similare au mai circulat, toate redând situaţii tragi-comice cauzate de avansul rapid al inflaţiei sau de valorile de miliarde înscrise pe bancnotele sârbeşti.

O comparaţie sintetică aparţine unui ziarist bosniac, care constata că în anii ’80 Iugoslavia prezenta interes vecinilor şi le stârnea invidia, acum situaţia este diametral opusă. Izolarea la care Serbia a fost supusă în anii ’90 a deconectat-o de la circuitul internaţional, astfel că s-a ajuns în situaţia în care locuitorii din fosta Iugoslavie pleacă prin ţările vecine pentru produse mai bune calitativ şi pentru a lua contact cu civilizaţia occidentală. Constatarea editorialistului nu viza Slovenia şi Croaţia.

Un drum greu spre UE

Pe plan politic, anii ’90 au fost dominaţi de Partidul Socialist (al foştilor comunişti strânşi în jurul lui Slobodan Miloşevici) şi de naţionaliştii radicali. Abia din anul 2000, în care alegerile au fost câştigate de opoziţia democratică, Serbia a început perioada de reforme şi redeschiderea faţă de occident. Drumul a fost unul anevoios, îngreunat de conflicte teritoriale de răsunet (Kosovo), de un nivel de trai relativ scăzut faţă de vecinii pe care îi domina la acest capitol înainte de 1990, precum şi de secesiunea Muntenegrului.

Ca urmare a sprijinului acordat de NATO albanezilor din Kosovo, soldat cu conflictul NATO – Serbia, precum şi de oportunitatea găsită de ruşi pentru a acorda ajutor diplomatic sârbilor, vecinii s-au văzut puşi în situaţia în care să-şi menifeste dezinteresul total faţă de admiterea în structura militară euro-atlantică.

Cum propunerile ruse referitoare la admiterea Serbiei în Comunitatea Statelor Independente sau la formarea unor colaborări economice cu Rusia nu au fost o momeală suficient de atractivă, sârbii au optat pentru un destin european. În ultmul deceniu, Serbia a făcut paşi importanţi în direcţia apropierii faţă de UE. Anul trecut în aprilie a fost semnat Acordul de Asociere cu Uniunea, iar pe 7 iulie anul acesta noul guvern de la Belgrad a declarat fără echivoc că obiectivul principal al ţării este integrarea europeană. Decizie foarte grea, având în vedere faptul că majoritatea ţărilor membre UE au recunoscut independenţa Kosovo.

Din 2007, Serbia este membră a CEFTA. Dincolo de faptul că această organizaţie de liber-schimb este ca o anticameră a statutului de membru UE, este exact ceea ce aveau nevoie ţările din regiune. Pe hartă, CEFTA se suprapune peste fosta Iugoslavie, cu excepţia Sloveniei (membru UE). În plus faţă de fostele republici componente, mai sunt membre CEFTA Albania şi Moldova. Astfel, economia Serbiei – precum şi a celorlalte ţări foste membre ale federaţiei – şi-a refăcut legăturile similare perioadei de dinainte de 1990, graţie tocmai caracteristicii de liber-schimb pe care o oferă CEFTA.

Cât de problematic este Kosovo?

Regiunea Kosovo i Metohija, aşa cum apare ca parte a Serbiei, sau Republica Kosovo, aşa cum apare ca stat independent a fost butoiul de pulbere care a explodat mai târziu. După conflictul armat din 1999, a urmat aproape un deceniu de linişte. În februarie 2008, regimul de la Priştina şi-a proclamat unilateral independenţa, nerecunoscută până acum de Serbia, care admite doar statutul de regiune administrată de ONU. Nici România nu recunoaşte statul Kosovo, deşi acceptă paşapoartele kosovare pentru rolul de acte de identitate.

Chiar şi în perioada marii Iugoslavii, Kosovo era regiunea cea mai săracă. Pe plan naţional, Kosovo trăgea Serbia în jos în orice statistici din cauza şomajului ridicat şi a productivităţii scăzute. Acum, Kosovo este unul dintre cele mai sărace state ale Europei. Oricum, legăturile economice ale Serbiei cu Kosovo sunt puţine, dat fiind faptul că ambele părţi se privesc cu suspiciune. Din cauza sărăciei şi a lipsei unei strategii de dezvoltare, Kosovo este acum dominat de contrabandă, instabilitate şi corupţie.

Pe de o parte, absenţa acestei regiuni din Serbia poate fi considerată ca o extirpare a zonei cu probleme. Statistic, este mai bine. Politic, deşi a acceptat secesiunea celorlalte republici componente ale Iugoslaviei, ca urmare a statutului egal de membru ale republicii federative, Serbia se vede acum amputată teritorial, pierzând kilometri pătraţi, populaţie şi punctul central al istoriei naţionale.

După 45 de ani, o situaţie diametral opusă

Referitor la nivelul de trai, la indicatorul PIB/cap de locuitor se poate observa că este vorba, în plan general, de o inversare de situaţie. Până acum circa 20 ani, sârbii o duceau mai bine. După şocul destrămării Iugoslaviei din 1991, situaţia a început să meargă din ce în ce mai prost la vecini, astfel încât am ajuns ca în prezent în România să se traiască mai bine. Din cauza modificărilor teritoriale pe care teritoriul fostei Iugoslavii le-a suferit, datele statistice istorice se referă la Iugoslavia (până în 1991), la actualele state Serbia şi Muntenegru (între 1991-1996) şi abia la Serbia singură din 1997 încoace.

Astfel, între 1970-1975, nivelul de trai din Iugoslavia (formată din cele şase republici) era aproape dublu decât cel din România (400-800 USD/cap de locuitor în România şi 800-1.800 USD/cap de locuitor în Iugoslavia). Între 1975-1976, diferenţa s-a mai diminuat, pe fondul unei creşteri mai lente la vecini şi mai accelerată la noi. Între 1977-1982, PIB/cap de locuitor din Iugoslavia era chiar mai mult decât dublul de la noi (1.000-1.200 USD în România şi 2.200-3.300 USD în Iugoslavia). Între 1982-1985, productivitatea din Iugoslavia a scăzut, dar fără să se apropie măcar de cea din România (1.200-1.600 USD în Romania şi 2.000-2.800 USD în Iugoslavia). Diferenţa s-a mai redus în favoarea României în ultimii 4 ani ai comunismului (1.600-2.400 USD în România şi 2.500-3.600 USD în Iugoslavia).

Pentru această perioadă de timp, România părea în imposibilitatea de a se putea dezvolta într-un ritm susţinut, în timp ce Iugoslavia, cu o economie mult mai deschisă şi mai accesibilă pentru occidentali, era principala forţă din Balcani.

În primii ani de după 1990, economia iugoslavă, apoi sârbă, s-a tot restrîns. Ruperile teritoriale din 1991 şi-au pus amprenta adânc pe nivelul de trai, astfel încât scăderea continuă a adus cifrele la situaţia în care, în 1994 nivelul PIB/cap de locuitor era relativ acelaşi. Aşadar, în Serbia şi în România se trăia cam la fel. Numai că Serbia ajunsese în această situaţie după o scădere accelerată, în timp ce România a ajuns după o scădere mult mai lentă. Starea de echilibru s-a păstrat până în 1997, anul în are în România au început reformele structurale. Privatizările martilor fabrici de stat, disponibilizările masive, inflaţia galopantă, şomajul au readus România sub Serbia. Însă Serbia a scăzut şi mai mult, astfel încât, după o scurtă egalitate între 1999-2000, graficul s-a rupt. România a luat-o în sus într-un ritm accelerat, în timp ce Serbia abia începea să uite urmările războiului, crescând lent.

În 2008, România înregistra un PIB/cap de locuitor de 9.291,70 USD, cel mai ridicat de la finele celui de-al doilea război mondial. Serbia consemna valoarea de 6.781,88 USD. Potrivit prognozelor FMI, Serbia va ajunge în 2014 la nivelul României din 2007. În acelaşi an, situaţia va fi diametral opusă faţă de anii ’70, iar România va avea un PIB/cap de locuitor dublu faţă de Serbia, din poziţia de moştenitoare directă a fostei Iugoslavii.

Aceleaşi salarii…

Potrivit datelor furnizate de Oficiul de Statistică al Republicii Serbia, salariul mediu net pe economie a fost în luna mai de 31.056 de dinari. În moneda noastră, reprezintă echivalentul a 1.375,78 lei, la un curs mediu de 0,0443 lei/dinar.

În România, salariul mediu net pe economie este de 1.408 lei. Diferenţa faţă de veniturile sârbilor nu este aşadar prea mare, deşi la PIB/cap de locuitor situaţia nu este identică.
Din punctul de vedere al forţei de muncă şi al inflaţiei, cifrele sunt comparabile cu România, nici aici nu sunt mari diferenţe.

… şi aceleaşi cheltuieli

În primul rând trebuie precizat că statisticile din Serbia referitoare la cheltuieli sunt făcute pe regiuni. Nu este acoperită zona regiunii Kosovo, iar cifrele provin din trei zone geografice: capitala Belgrad, regiunea Voievodina şi restul Serbiei propriu-zise (fără Belgrad). Pentru o privire generală asupra întregii ţări, trebuie să priviţi toate cele trei valori.

Astfel, pe mâncare, românii îşi cheltuie 40% din venituri, în timp ce valorile din Serbia nu diferă mult. Astfel, în Belgrad procentul este de 41,9%, în Voievodina de 37,7% iar în restul Serbiei de 42,7%.

Asemenări sunt şi la capitolul utilităţilor. În România se cheltuie 16,4% din venituri, în timp ce în Serbia procentele fluctuează între 15-18%, după cum urmează: Belgrad – 17,4%, Voievodina – 18,1% şi restul ţării – 15,5%.

Atenţia pe care românii o acordă aspectului lor exterior se observă şi în statistici. În România, hainele au o pondere de 7,4% din cheltuieli, în timp ce în Serbia (de data aceasta procentul este naţional) se alocă doar 5,4%.

Pentru dotarea locuinţei, procentele sunt asemănătoare: 4,7% în România şi 4,4% în Serbia (la nivel naţional).

DETALII*:
Broşura Idea – http://www.idea.rs/katalog.html 
Broşura Univerexport – http://www.univerexport.rs/katalog/katalog.html
Broşura CBA
Broşura Mercator
Broşura Maxi

Broşura Maxi – oferte speciale
Broşura Merkur
Broşura Tempo 1
Broşura Tempo 2
Broşura Tempo – oferte speciale

* Pentru a vedea transforma mai rapid preţurile din dinari în lei, împărţiţi valoarea afişată la 22.

Te-ar putea interesa și: