Criticul şi istoricul literar Ion Boghdan Lefter vorbeşte într-o analiză pentru capital.ro despre piaţa de carte în comunism, lectura compansatorie ca evadare, titlurile cult din epoca ceauşistă şi autorii incomozi, transormaţi în eroi ai societăţii.

Şi cărţile, şi multe alte lucruri din care se compune existenţa noastră cotidiană au jucat în comunism roluri diferite de cele din vremuri normale. Sub dictatură, într-o societate închisă (în sensul din politologie), în care cultura de divertisment era livrată cu ţîrîita şi în forme strict supravegheate, într-un spaţiu public comprimat, cu posibilităţi limitate de socializare, multe cartea a putut fi un refugiu, o distracţie compensatorie. Restaurante erau puţine şi scumpe, cafenele – deloc, iar discoteci doar la munte şi la mare, „în staţiuni”, cîteva pentru români, cîteva doar pentru turiştii străini, nemaipunînd la socoteală mizerele „cluburi pentru tineret” sau „de uzină”, bune doar pentru fraieri; încît, nepreaavînd unde „să ieşi”, citeai.

Ziariştii nu spuneau adevărul despre ce se întîmpla în societatea momentului, drept care au încercat să-i suplinească scriitorii, mult apreciaţi de public pentru asta. Istoricii, sociologii, psihologii şi ceilalţi specialişti ai ştiinţelor umane n-aveau voie să vorbească liber despre trecut, mai ales despre cel recent, aşa că le-au preluat o parte dintre sarcini romancierii, citiţi cu pasiune de multă lume. La televizor nu prea aveai ce vedea („performanţa” maximă a regimului fiind în ultimii săi ani reducerea programului la cele doar două ore pe zi, de la 8 la 10 seara, şi acelea strict ideologizate…), aşa că tot cu cititul îţi scoteai pîrleala.

Altfel spus, cărţile au fost – vai! – „favorizate” de contextul politic nenorocit…

Tiraje pentru publicul intelectual

Pe de altă parte, să nu-şi imagineze cineva că dictatura a făcut din România o ţară de cititori pasionaţi: vorbim despre minoritatea cultivată a publicului, aşa-numitul „public intelectual”. Tirajele anumitor categorii de cărţi erau destul de mari, „astronomice” dacă le comparăm cu cele de azi, dar nu atît de colosale încît să ajungă la tot poporul. Doar la începuturile comunismului, cînd se tipărea pentru umplerea noilor biblioteci săteşti din toată ţara, s-au înregistrat tiraje „de masă”, de sute de mii de exemplare, dar atunci literatura nu era literatură, ci – de cele mai multe ori – pură propagandă.

Lucrurile s-au stabilizat apoi, în anii 1960-1970, la cîteva zeci de mii de exemplare pentru proză şi la cîteva mii pentru poezie, cam în jurul plafonului de 1.000-1.500 de-a lungul anilor 1980, scăzînd către 500 la final de epocă. Excepţii, spre suta de mii de exemplare per titlu, uneori peste: Marin Preda, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi alţi autori – nu mulţi – cu mai cert, mai incert ori fără talent, dar agreaţi de regim. Campionul absolut cred că a fost Radu Tudoran, cu al său „Toate pînzele sus!” şi cu altele, urmat de Constantin Chiriţă, autor al „Cireşarilor”, vînduţi în multe ediţii succesive (ambii autori – buni meseriaşi ai consumismului „pentru tineret”, mai curat ideologic primul, „cu pionieri” al doilea…). Îmi amintesc că „Cel mai iubit dintre pămînteni”, trilogia lui Preda, s-a publicat în 1980 într-100.000 de exemplare, apoi s-a mai tras un tiraj, poate că egal. Media apariţiilor curente era – însă – mult mai jos.

Au coborît şi mai mult în România postcomunistă? Da, categoric, stabilizîndu-se în jurul a 500-1.000 de exemplare în cazul cărţilor româneşti noi, de autori contemporani, 1-2-3.000 la străinii „de succes” (doar cîteva nume care asigură vînzări mai mari: Paolo Coelho, J.K. Rowling sau Dan Brown); dar a crescut numărul de titluri pe o piaţă care, ca volum general de operaţiuni, nu s-a comprimat, ci a înflorit. Se publică mult şi multe, într-o ofertă extrem de variată, ceea ce explică măcar în parte tirajele mici. Anvergura pieţei o dă suma acestora: o adunare cu mulţi-mulţi termeni mici dă un total care depăşeşte alăturarea mai puţinor numere mari.

Tot timpul fiind vorba – repet – doar de publicul intelectual, inclusiv atunci cînd invocăm zecile şi sutele de mii de exemplare din vechiul regim. Destui „nostalgici” vorbesc despre vremurile de-atunci ca despre raiul lecturii, ceea ce e – fireşte – foarte departe de realităţile din epocă.

Librăriile anilor ’80

Librăriile din perioada comunistă, după ieşirea din stalinismul anilor ’50-spre-mijlocul-anilor ’60, arătau binişor, cu – fireşte – oferta posibilă în context. Cărţile propriu-zis politice, de propagandă, erau puţine, grupate în vitrine speciale, cu coperţile lor roşii sau albe, fără imagini sau desene pe coperţi. Cele mai multe dintre ele – culegeri cu „documente de partid” sau cu discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu.

Minus raionul sau vitrina respectivă, librăriile etalau – deci – cărţi normale. Cele mai atractive, traduceri de literatură străină sau autori români de succes, se vindeau repede. Rolul compensatoriu fiind din ce în ce mai important în anii ’80, cînd regimul a intrat în criza finală şi s-a „închis” tot mai mult, cererea a crescut pe măsură ce tirajele erau discret diminuate – nu atît în urma unei decizii politice: se făceau economii draconice în toate domeniile, inclusiv la… hîrtia pentru tipărit! (Detaliu semnificativ: pînă la un punct, în jurul lui 1980, caseta editorială de pe ultima pagină a fiecărei cărţi menţiona tirajul; de la un punct, nu s-a mai specificat).

Disproporţia dintre cerere şi ofertă a condus la soluţia vînzării „la pachet”, aplicată în multe locuri din ţară, însă nu peste tot şi nicăieri sistematic. În Bucureşti, unde se distribuiau cele mai mari tranşe din tiraje, se folosea cînd şi cînd. În orice caz, nu-mi amintesc să fi cumpărat vreodată eu însumi aşa, „la pachet”. Ce-i drept, exista şi soluţia „pe sub tejghea”, adică a complicităţii cu vînzătoarele (întotdeauna femei!), care, cunoscîndu-te, îţi dădeau toate cărţile noi pe care le cereai, căci păstrau pachete special pentru asemenea situaţii. În ce mă priveşte, cumpăram noutăţile lansate de Cartea Românească direct de la librăria editurii sau de la depozit, de pe Nuferilor colţ cu Luigi Cazzavillan (actualmente General Berthelot), iar restul, scoase de alte edituri – de la Librăria Eminescu, lîngă Universitate, pe bulvard, colţ cu Academiei.

La Cartea Românească obţineam tot ce vroiam direct din magazin, din anexa editurii, sau de la depozitul din subsolul casei aristocratice în care funcţiona redacţia. În librărie se angajase vînzător colegul nostru de generaţie Mircea Nedelciu, prozator, iar gestionarul depozitului era alt coleg, Florin Iaru, poet, ajutat, pe post de „încărcător-distribuitor”, de Dan Stanciu, poet şi grafician, apoi de Călin Anastasiu, şi el poet. Imobilul, cu tot cu curte, grădină şi anexă, a fost retrocedat la un moment dat, în partea a doua a anilor 1990, către moştenitorii foştilor proprietari, de la care comuniştii o confiscaseră, apoi a fost vîndut Asociaţiei Notarilor Publici.

La rîndul ei, Librăria Eminescu era în anii ’80 mult mai mare decît astăzi, întinsă pe suprafaţa dinspre Academiei, actualmente împărţită în două-trei magazine mai mici, librăriei rămânându-i doar latura dinspre bulevard şi subsolul. Treceam la intervale regulate si stăteam de vorbă cu directoarea, o doamnă cu bune cunoştinţe despre lumea cărţilor, pe numele ei Elena şi nu-mai-ştiu-cum, în micul ei birou de la subsol, iar de sus, de la stand, mă aproviziona cu cărţi de pe tejghea sau „de dedesubt” una dintre librărese, Dana, devenită cu timpul una dintre responsabilele magazinului, pînă cînd şi-a găsit altă slujbă. Am regăsit-o peste ani, în 2009, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC, unde fusesem invitat să ţin nişte cursuri: era – este! – administratoarea instituţiei, cu o gestiune mare şi complicată.

Cozi în faţa librăriilor sau – mai ales – în interior au fost doar pe la mijlocul şi către finele anilor ’80, atunci cînd erau puse în vînzare cărţi atrăgătoare, din categoriile bine vîndute: traduceri noi de literatură occidentală, mult mai puţin numeroase decît azi, deci mai rîvnite, sau best-seller-uri autohtone, gen „Delirul” ori amintitul „Cel mai iubit dintre pămînteni” ale lui Marin Preda. Nu se comparau – însă – cu cozile uriaşe, vizibile peste tot înăuntrul, în faţa sau – mai ales – în spatele Alimentarelor, ori de cîte ori, în aceiaşi ani de penurie generalizată, „se băga” la vînzare ceva de mîncare…

Să mai adaug că în perioada respectivă, dinspre finalul regimului, sub urgenţa politică a economisirii de oriunde se putea, calitatea hîrtiei a scăzut dramatic, pînă la publicarea multor cărţi pe hîrtie de ziar sau şi mai rău, „de hîrtie igienică” (produs şi el foarte căutat în anii ’80, adeseori greu de găsit!!!; în anii crizei finale a comunismului, era de calitate execrabilă, făcută din hîrtie reciclată sau din celuloză slab prelucrată, maronie, cu porozităţi şi iregularităţi vizibile peste tot…). La fel, coperţile arătau jalnic, din carton cenuşiu care absorbea aproape ca o sugativă culorile, lăsînd la vedere imagini „înecate”, inexpresive, plus că, moale fiind, nelăcuit, se „scămoşa” sub buricele degetelor noastre, pe parcursul lecturii.

Vasăzică, în comunism citeam…

Te-ar putea interesa și: