Într-o vreme în care programul la TV nu era decât un lung pomelnic de realizări măreţe, cinematografele dădeau filme comuniste luate în regim barter din URSS, iar barurile se închideau regulamentar până la 10 seara, Cenaclul Flacăra a încălzit tineretul condamnat la cravata de pionier şi la carnetul de UTC cu iluzia că ceva-ceva se schimbă. Controversată şi pe vremea comunismului, şi după, mişcarea de care se leagă numele poetului Adrian Păunescu a fost, asemenea multora dintre cântecele pe care le promova, un „cover” după euforia Woodstock-ului american, interpretat, în stil românesc, cu compromisuri şi exagerări uneori, dar şi cu mult curaj şi mult talent, alteori.

Peste 10 ani de existenţă, peste 1.600 de spectacole, sute de nume aduse din spatele scenei în căutarea revelaţiilor, zeci de mii de oameni uniţi de o euforie şi de o pasiune ce contrasta flagrant cu formalismul serbărilor de 23 August şi zeci de cântece fără moarte în sufletele celor care le-au fredonat în nopţile meschine ale anilor ’70 şi ’80. Deopotrivă tribună pentru manipulări şi pentru teribilisme, Cenaclul Flacăra rămâne cel mai important fenoment de masă cu filiaţie culturală din perioada comunistă. „Un fenomen cu foarte multe nuanţe”, după cum l-a descris chiar Adrian Păunescu pentru capital.ro.

Cenaclul a debutat în 1973 şi, până în 1985, a adus în faţa publicului tânăr din întreaga ţară melodii, poezii şi interpretări purtând semnăturile lui Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivaniţchi, Dan Chebac, Vali Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiş, Anda Călugătreanu, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru sau Ştefan Hruşcă. Eminescu, Esenin sau Emil Bota au fost poeţii ale căror versuri au făcut carieră pe muzica folk a unei generaţii de artişti pe care Cenaclul Flacăra a scos-o la lumină şi pe care deceniile care au urmat aveau să o consacre definitiv.

„Nimeni nu ne spunea ce să spunem şi ce să nu spunem”

Regretatul Florian Pittiş explica pentru „Jurnalul Naţional” succesul Cenaclului prin nevoia de exprimare şi de libertate a tinerilor vremii: „Era vorba de o nevoie reală a tinerilor din acea perioadă de lirism, nevoie care nu mai era întâlnită nici măcar în programa şcolară, pentru că dexterităţile – muzica, desenul, chiar limba română, toate, fuseseră reduse, şi atunci, chiar cei care nu puteau să se manifeste cântând, veneau aici în loc să se ducă la discotecă”.

Folkistul clujean Emeric Imre era, la începutul anilor ’80, unul dintre tinerii despre care vorbea Pittiş. „Am luat contact cu fenomenul încă din liceu, prin anii ’81-’82, când mergeam cu gaşca de la bloc sau de la şcoală la concertele care se ţineau pe atunci în Sala Sporturilor din Cluj-Napoca. Cenaclul Flacăra era un eveniment ultra-important pentru noi pe vremea aceea, deşi la Cluj era, oricum, o activitate culturală destul de efervescentă şi pe vremea aceea”, povesteşte Imi pentru capital.ro.

„Cenaclul era iubit de toată lumea. Acolo, ca şi la Europa Liberă, auzeai şi adevăruri spuse în anumite cântece şi chiar de către Adrian Păunescu. Se spunea că nu aveam apă în ţevi sau căldură, de exemplu şi asta te făcea să speri că se putea schimba ceva. Era libertate de exprimare, chiar dacă Păunescu avea în program şi cântece patriotice cu care închidea gura nomenclaturii”, consideră Imi Imre. „Nu era numai un cenaclu în care cântam, cât un loc în care ne întâlneam şi schimbam idei, şi erau şi idei revoluţionare. Lucrul minunat era că în Cenaclul Flacăra puteam spune absolut orice. Nimeni nu ne-a spus, cel puţin cât am fost eu acolo, ce să spunem şi ce să nu spunem, niciodată, absolut niciodată”, este mărturia din interior a lui Florian Pittiş.

Scena fără pile

0-43078-flacara.jpg„Ce mi se părea extraordinar era faptul că nu aveai nevoie de pile ca să urci pe scena Cenaclului. Aveai talent, te ascultau trei-patru oameni mai vechi în spatele scenei şi ajungeai să cânţi. Aşa a ajuns Sanda Lăcătuşu să cânte la 17 ani în faţa a mii de oameni. O oră a oprit Păunescu programul lui obişnuit ca să o putem asculta pe Sanda cântând ACDC în engleză. A fost ceva incredibil, cânta mai ceva ca Tina Turner. Iar ca să ajungă pe scenă nu a avut nevoie de nici o pilă…”, evocă Imi unul dintre momentele speciale ale Cenaclului.

La rându-i, Imi a ajuns să cânte pe scena Cenaclului. A debutat în 1984, împreună cu Ghiţa Cucui şi Liviu Robu, cu care formau grupul Notorius. Euforia scenei a fost imediat curmată de chemarea în armată. Când a terminat armata, Imi a aflat că cenaclul a fost desfiinţat la ordinul Elenei Ceauşescu, în urma unor incidente la Ploieşti. A revenit după Revoluţie alături de Adrian Păunescu, în mai multe concerte care au încercat să refacă spiritul de odinioară al Cenaclului.

Dacă în spatele scenei era zona „fără pile”, în faţa scenei era zona liberă de orice inhibiţii. „Adevărul e că ştiam să ne şi distrăm, nu ca acum. Făceam celebrele macarale, ne căţăram unul pe spatele celuilalt ca să vedem scena sau ne aruncam hainele pe jos în Sala Sporturilor că ne era cald de la atâta mişcare şi dansam ore în şir în jurul lor”, povesteşte folkistul clujean.

„Huliganii” de la Cenaclu, plătiţi mai bine ca miniştrii Republicii Socialiste

6.000 de clujeni se înghesuiau în anii ’80 în Sala Sporturilor, în vreme ce pe stadioanele din ţară Cenaclul strângea la un loc chiar şi 17.000 de oameni. „Toţi plătitori de bilete, care costau în jur de 25 de lei”, după cum povestesc martorii acelor spectacole. Încasările mergeau 50% la Uniunea TIneretului Comunist (UTC), 50% se împărţeau între artiştii care susţineau spectacolul. „Eu câştigam 30-40 de lei pe seară, în condiţiile în care aveam multe reprezentanţii într-o lună”, dezvăluie Emeric Imre, care era debutant în 1984. Un artist consacrat putea ajunge să câştige şi 20.000 de lei pe lună. „Huliganii lui Păunescu sunt plătiţi mai bine decât miniştrii”, se spune că ar fi răbufnit Elena Ceauşescu.

Viaţa în jeanşi

„În ciuda a tot ce se spune despre Adrian Păunescu, eu susţin că fenomenul acesta al Cenaclului Flacăra a pregătit generaţia care a făcut Revoluţia în ’89. Plus că, din punct de vedere cultural, Păunescu s-a înconjurat multă vreme de oameni de mare calitate, precum Tudor Gheorghe, Amza Pellea sau Ion Caramitru. Unde mai pui că, într-o vreme în care barurile se închideau la 10 seara, cenaclurile ţineau şi până la 1-2 noaptea”, dezvăluie Imre magia Cenaclului Flacăra.

„Cenaclul Flacara a fost un laborator care a produs tot timpul cântece foarte bune. Ele se confundau cu acea generaţie, erau embleme ale sufletului acelei generaţii, aveau ceva din drama zilelor pe care le traiăm”, povestea Victor Socaciu cu ocazia lansării unui album cu melodiile lansate de Cenaclu.

„Cenaclul era ca o fabrică de făcut cântece. Au fost ani şi de revoltă şi de spectacol viu şi de aceea m-am dus. Toţi umblam în jeanşi de dimineaţa până seara, dormeam în jeanşi, pe scenă ne aflam tot în jeanşi”, rezumă Vasile Şeicaru, pentru „Jurnalul Naţional”, definiţia fenomenului Cenaclul Flacăra.