Bonduri cu termen la Statu’ Așteaptă

Austria a emis obligațiuni pe 70 de ani, după ce Belgia și Irlanda s-au împrumutat pe 100. Dar și Franța, Italia sau Spania au lansat bonduri pe 50 de ani.

Este clar că la dobânzile actuale e o oportunitate să te împrumuți pe termen lung și să plătești mai nimic. Relaxarea cantitativă (QE) a reușit să denatureze felul în care ar trebui percepute natural problemele. E un moment favorabil ca statele și multinaționalele să emită obligațiuni, fiindcă politica monetară acoperă greșelile politicienilor. 

Dar poate că e bine să vedem și dimensiunea etică a chestiunii. La bonduri cu scadență atât de lungă orice prognoză e de domeniul SF.În jumătate de secol se pot epuiza rezervele de petrol ale lumii sau China comunistă poate înlocui SUA în rolul de primă superputere.

Cum să-ți lași banii pe mâna cuiva atâta vreme? Sistemele politice pot intra în colaps. Aurul poate să redevină etalon monetar. Euro poate să fie adoptat de toate țările UE peste 10 ani, ca să se dovedească un fiasco în 20. Și, nu în ultimul rând, trebuie să ne reamintim că în secolul XX au fost două războaie mondiale, între ele o criză, iar o treime din statele lumii au devenit comuniste – cine garantează că istoria nu se repetă?

Și, firește, principala motivație pe care se bate monedă (cu scadență la cinci decenii!) e speranța de viață în creștere. Francezii, de pildă, trăiesc cu 6-7 ani mai mult decât în urmă cu 30 de ani. Totuși, trecând de la scenariile catastrofice la contraargumente serioase, se observă că 50 de ani constituie un răstimp mai întins decât oricare perioadă de viață activă din lume. Or, atenție!, vesticilor li se cere nici mai mult, nici mai puțin, decât să-și împrumute statele înainte de a intra în “câmpul muncii”, și să li se dea banii înapoi la câțiva ani după ce ies la pensie. E greu de crezut că cineva poate economisi înainte să înceapă să lucreze!

Însă,s-o spunem pe șleau, alungirea randamentelor nu-i cauzată neapărat de populația supraîmbătrânită și de șomajului ridicat în rândul tinerilor, ci de moravurile politicienilor, în special cei europeni, ce refuză să schimbe paradigma și încearcă – prin intermediul bondurilor – să conserve statul social. 

Pe o creștere a speranței de viață cu 7 ani în trei decenii are loc o mărire a maturităților la 50 de ani! Cei ce au provocat criza și care au rămas activi, oamenii politici, au înțeles, în încercarea de a nu-și pierde credibilitatea și a rezolva problema bugetelor sociale, că o astfel de măsură – în condițiile actuale, în care, tot din cauza lor, se face QE – că singura soluție e restrângerea masei monetare în circulație cu ajutorul unor obligațiuni la termene lungi, scadențe aflate dincolo de speranța de viață activă și de orizontul în care politicul poate genera planuri credibile de dezvoltare.   

Se pare că evoluțiile economice și sociale actuale sunt subsecvente iresponsabilității clasei politice.