Gardul de îndatorare al guvernelor a ajuns la 110% din PIB, față de numai 90% din PIB în pragul celui de-al doilea război mondial sau 70% în pragul primului, explică Dr. Constantin Vayenas, Head of Emerging Markets Research, UBS Wealth Management. O analiză comparativă efectuată de acesta pe evenimentele economice din ultimii 100 de ani arată că, în cazul celor două războaie mondiale s-a reușit reducerea gradului de îndatorare a statelor lumii ca procent la PIB și că…dacă s-ar constitui astăzi Uniunea Europeană, Germania nu ar mai îndeplini criteriile de aderare stabilite la Mastricht. Mai exact, inclusiv Germania a depășit ca stat pragul maxim de îndatorare din PIB, stabilit la 60%.
Pornind de la gradele de îndatorare actuale și luând ca azimut criteriile de Mastricht, Vayenas încearcă să ofere ca orizont de redresare a crizei datoriilor suverane anul 2030. Potrivit teoriei acestuia, care respinge soluția războiului, statele lumii ar trebui să ducă o politică de reducere a deficitelor bugetare până în 2020, urmând ca următorii 10 ani să aducă o perioadă de creștere economică. Totuși, calculele acestuia arată că, Japonia, pentru a/și reduce gradul de îndatorare la 60% din PIB ar avea nevoie de minimum 20% creștere economică pe an și ceva mai mult de 30 de ani pentru a realiza acest lucru. De asemenea, pentru a ieși din criza datoriilor suverane prin reducerea deficitelor, Italia ar avea nevoie de o creștere economică de 6,6% pe an, SUA de 6,2% pe an, Anglia de 4% pe an. Astfel de ținte de creștere economică se dovedesc însă a fi total nerealiste în cazul unor țări dezvoltate. Rămâne atunci cea de-a doua opțiune: intrarea statului respectiv în incapacitate de plată.
Statistic, din 1976 până acum am avut 54 de situații de intrare în incapacitate de plată a statelor lumii. Cum neplata ajutoarelor sociale, pensii, salalrii, șomaj sau a cupoanelor de emisiune ale obligațiunilor nu sunt cele mai populare măsuri, elvețianul încearcă să identifice și o a treia soluție de ieșire din criză: recesiunea financiară, care deja se întâmplă. Vayenas a oferit aici modelul Japoniei care reușește să funcționeze de atât de mult timp cu dobânzi extrem de mici. Tocmai de aceea, consideră că băncile centrale din întreaga lume ar trebui să fie pregătite să meargă cu dobânzi foarte scăzute, să aibă resurse și disponibilitate să cumpere obligațiunile statului la aceste randamente extrem de reduse și să aplice un regim de reglementare care să oblige la economisire pe termen lung, chiar dacă această economisire se face la randamente mici, subliniid că pe termen lung investiția în acțiunile unor companii viabile pot oferi câștiguri substanțiale.