THE ECONOMIST: Pornește motoarele, Angela!

Pericole imense planează asupra economiei globale. Iar totul depinde de o singură femeie

«Spre bărcile de salvare!“ pare a fi mesajul piețelor de bonduri când vine vorba de economia globală. Investitorii se bat pe obligațiunile suverane ale Americii, Germaniei și ale altor economii așa-zise „sigure“, puține câte au mai rămas. Or, dacă acești oameni au ajuns să dea bani guvernului de la Berlin în schimbul unor obligațiuni fără cupon și să crediteze America pe o perioadă de zece ani pentru o dobândă nominală de sub 1,5%, este clar că fie se așteaptă la câțiva ani de stagnare și deflație, fie anticipează un dezastru iminent. În oricare dintre cazuri, este clar că ceva merge foarte prost cu economia mondială.
Iar acest ceva este o combinație cum se poate mai nefericită între creșterea economică insuficientă și riscul tot mai mare de producere a unei catastrofe financiare. Economiile întregului glob se scufundă din nou, în timp ce recesiunea din periferia zonei euro se adâncește. Și în cazul Americii, raportările dezamăgitoare privind piața muncii din ultimele trei luni ridică semne de întrebare. Iar cele mai mari piețe emergente par să se fi lovit de un zid și să nu se mai poată ridica. PIB-ul Braziliei crește mai încet decât cel al Japoniei, în India domnește confuzia, ba chiar și în China lucrurile se mișcă tot mai încet. Din păcate, ivirea acestei plafonări generalizate la atât de puțin timp după recesiunea anterioară arată că ne apropiem de modelul japonez de stagnare permanentă.
Ceea ce nu ar fi atât de rău comparativ cu cealaltă perspectivă care ne paște, colapsul euro. În urma acestuia, UE ar putea intra într-o spirală de falimente bancare și crize financiare repetate – pe scurt, s-ar ajunge la o calamitate comparativ cu care haosul care a urmat prăbușirii Lehman Brothers în 2008 ar părea mic copil. Posibilitatea exitului elen după alegerile din 17 iunie, decăderea sectorului bancar spaniol și dezintegrarea rapidă a fluxurilor de capital intracomunitare nu fac decât să alimenteze aceste riscuri. Iar de data aceasta urmele vor fi greu de șters.
Apărut la Atena, agravat la Berlin
Nimeni nu-și poate dori ca vreunul dintre aceste scenarii să se împlinească. Acum, politicienii trebuie să gestioneze ferm și fără întârzieri problema monedei unice. Chiar dacă vor găsi o soluție plauzibilă, nimic nu le garantează că economia globală va începe să-și revină; totuși, este cert că, atâta timp cât nu vin cu nicio soluție, nu fac decât să ne îndrepte, încet și sigur, spre o tragedie financiară. Și, realist, în momentul de față economia globală depinde într-o măsură disproporționată de cancelarul german Angela Merkel.
Probabil că nu este prea corect să arătăm cu degetul spre doamna Merkel. În final, politicienii din întreaga lume au dezamăgit – de la cei din New Delhi, unde reformele au stagnat brusc, la cei din Washington, unde blocajul din Congres va duce, probabil, la o combinație letală de creșteri de taxe și tăieri de cheltuieli. În Europa, însă, ne spun nemții cu orice ocazie, investitorii nu se arată îngrijorați de guvernarea prudentă a doamnei Merkel, aici economia trecând deja prin-tr-un proces dureros și accentuat de reformare, în urmă cu zece ani.
Problema este mai degrabă lipsa de încredere în piețele mai puțin funcționale.
Nu vă lăsați cuprinși de milă. În primul rând, să ne amintim că sacrificiile făcute în trecut aparțin trecutului: cu alte cuvinte, dacă euro se va prăbuși, tot Germania va avea cel mai mult de suferit. Iar retrogradarea câtorva dintre băncile nemțești, săptămâna trecută, a fost doar un semn al acestui scenariu. Realist, în ultimii trei ani greșelile strigătoare la cer ale statelor îndatorate, în frunte cu Grecia, Irlanda, Portugalia, Italia și Spania, au fost potențate de erorile produse pe bandă rulantă de statele creditoare. Atașamentul nejustificat față de măsurile de austeritate, implementarea unor planuri de salvare făcute pe genunchi și refuzul de a concepe un ghid de integrare fiscală și bancară, de care ar fi avut atâta nevoie moneda unică, sunt, cu toate, cauze ale catastrofei care paște acum euro. Și toate au pornit din Berlin – motiv pentru care considerăm că Germania poartă cea mai mare vină pentru actuala situație.
În afara Germaniei, s-a creat un adevărat manual al măsurilor pe care ar trebui să le ia doamna Merkel pentru a garanta salvarea monedei unice. Printre acestea se numără renunțarea la austeritate în favoarea creșterii economice, sprijinirea euro prin crea­rea unei uniuni bancare (care să pre­su­pu­nă introducerea unei scheme de garantare a depozitelor bancare la nivelul UE, un mecanism de supraveghere a sectorului bancar și un efort comun de recapitalizare a instituțiilor financiare cu probleme) și acceptarea unei forme de punere la comun a datoriilor pentru a realiza unui nucleu comun de active și a ajuta economiile periferice să își reducă, treptat, povara împrumuturilor. Ne-am săturat auzind la nesfârșit aceste măsuri din gura liderilor de la Washington, Beijing sau Londra. Și atunci, de ce refuză cel mai deștept politician din Europa să le urmeze sfaturile?
Puțin tupeu n-ar strica
Unii dintre criticii săi o ironizează că ar fi prea timidă – și, parțial, au dreptate. Doamna Merkel evită cu obstinație să explice populației că nu mai are decât două opțiuni: una revoltătoare (salvarea vecinilor mai leneși și ineficienți), alta dezastruoasă (prăbușirea euro). Iar nemții se opun atât de puternic punerii la comun a datoriilor pentru că își imaginează (eronat, din păcate) că moneda unică ar putea supraviețui și fără a recurge la aceste variante. Totuși, doamna Merkel se ghidează după o strategie curajoasă, la două capete. În primul rând, e convinsă că refuzul de a salva economiile periferice, corelat cu insistența pentru măsurile de austeritate, constituie singura cale de reformare veritabilă a Europei; apoi, se gândește că, dacă dezastrul nu va putea fi totuși evitat, Germania este destul de puternică pentru a aduce rapid lucrurile pe linia de plutire.  
Prima variantă a fost încununată de destule succese, dacă ținem cont de înlăturarea lui Silvio Berlusconi de la conducerea Italiei și implementarea, în sudul Europei, a unor reforme care, altădată, ar fi părut de neconceput. Costurile acestei strategii sunt însă tot mai mari. Rezultatele ei sunt anulate de intrarea în recesiune a mai multor state, ca urmare a acestei obsesii pentru austeritate. În aceste țări, povara datoriilor devine tot mai grea, iar populația se apropie tot mai mult de extremele politice. Confuzia generată de abordarea bazată mai degrabă pe supraviețuire decât pe dezvoltare a secat încrederea investitorilor și a ridicat la cote alarmante riscul pră­bușirii euro.
Asupra ideei Germaniei că ar putea salva totul în ultima clipă (prin măsuri cum ar fi injecția masivă de fonduri de către Banca Centrală Europeană – BCE – în statele doborâte) planează multe semne de întrebare. Dacă, ipotetic, întregul sector bancar al Spaniei ar intra în colaps, nici măcar viteaza doamnă Merkel n-ar putea face prea multe. Da, dacă Grecia ar fi spulberată sub tăvălugul ultimelor evenimente, cetățenii doamnei Merkel ar fi satisfăcuți că s-a făcut dreptate și că păcătoșii ­și-au primit pedeapsa meritată. Vor fi de­za­măgiți: așa cum am mai scris, un ­„grexit“ ar provoca un veritabil genocid financiar în Grecia, care s-ar propaga apoi în întreaga Europă.
Rezumând, deși strategia aceasta s-a dovedit cât de cât eficientă, costurile impunerii ei au fost dezastruoase. Până la summitul europen din 28 iunie, doamna Merkel trebuie să propună un plan solid de recuperare a monedei unice. Ba chiar mai devreme, în cazul în care rezultatele alegerilor din Grecia vor panica piețele. Este nevoie de un plan destul de aplicat cât să elimine orice dubiu privind intențiile Germaniei de a salva euro și care să includă asigurări privind continuarea integrării economice, precum angajamentul de a utiliza fonduri comune pentru recapitalizarea băncilor spaniole.
Toate aceste măsuri ar duce, probabil, la scăderea popularității doamnei Merkel în rândul electoratului de acasă. Totuși, este un risc minor comparativ cu urmările așteptate: odată ce nu ar mai exista dubii privind atașamentul Germaniei față de ideea de integrare, BCE ar putea să acționeze mai hotărât, atât prin achiziția de obligațiuni suverane, cât și prin sprijinul mai puternic acordat băncilor de pe continent. Iar după ce teama privind iminența unei calamități s-ar disipa, actualul cerc vicios ar căpăta valențe pozitive și ar conduce la creșterea încrederii investitorilor.
Economia globală nu s-ar vindeca peste noapte, iar problemele din restul lumii ar rămâne în continuare nerezolvate. Totuși, ne-am îndepărta, în sfârșit, de posibilitatea producerii unui dezastru. Doamnă Merkel, totul depinde de dumneavoastră.