La 16 ani distanţă de la dramă de personaj feminin You Can Count on Me (2000), regizorul newyorkez Kenneth Lonergan revine în forţă cu o poveste croită pentru un rol masculin extrem de complex. Lonergan este de formaţie scriitor, iar noua sa producţie excelează tocmai la acest capitol. Compus cu o grijă sporită pentru dezvoltarea protagonistului, scenariul induce un lanţ controlat de reacţii afective. Momentele încărcate emoţional sunt balansate perfect de cele comice, care contribuie la sporirea gradului de empatie.

Procedeul prin care Lonergan a ales să dezvăluie trăirile interioare ale personajului central, subliniază calităţile sale regizorale. Chiar dacă trauma devine evidentă foarte devreme în film, el întrerupe periodic naraţiunea pentru a întări drama prin inserarea unor secvenţe largi plasate în trecut. Montajul sacadat din secvenţele de intensitate maximă sunt o altă tehnică cinematografică utilizată cu scopul de a declanşa emoţia.

Cadrele de legătură, însoţite de muzică armonioasă, din prima parte a filmului, amintesc de tiparul marelui regizor japonez Yasujiro Ozu, care şi-a dedicat cariera reprezentării legăturilor puternice de familie. Opţiunea compozitoarei Lesley Barber pentru vocile de cor lipsite de acompaniament instrumental ajută la conturarea unei lumi angelice, care învăluie în compasiune drama familiei. În atmosfera apăsătoare a oraşului pescăresc Manchester-by-the-Sea, de pe coasta de est a Statelor Unite, unchiul şi nepotul sunt forţaţi să dea piept cu destinul. Singurele momente în care tensiunea dispare complet au loc în largul mării.

Balanţa durerii

Casey Affleck dă viaţă personajului Lee Chandler, un îngrijitor strămutat care îşi poartă zilele reparând micile probleme ale locatarilor unui imobil, doar pentru că nu îşi mai poate drege propriul trecut. Moartea fratelui său îl readuce în oraşul natal unde trebuie să-şi înfrunte demonii. Într-un flashback prevestitor, Lee retrăieşte schimbul de replici pe care îl are cu nepotul său: „Dacă ai putea să iei cu tine, pe o insulă, un singur om, care să te facă fericit şi să te protejeze şi ai putea alege între mine şi tatăl tău, pe cine ai alege?“

El află cu stupoare că este desemnat tutorele nepotului său ajuns la vârsta adolescenţei şi că trebuie să-i decidă viitorul. Patrick (Lucas Hedges) este răvăşit de durere, însă încearcă să-şi mascheze suferinţa oscilând între cele două iubite ale sale. Respinge planul unchiului său de a părăsi oraşul şi caută să-l ţină aproape cât mai mult timp.

Drama prezentă se intercalează cu cea din trecut printr-un val de flashbackuri ce culminează cu secvenţa uluitoare a incendiului în care şi-a pierdut copiii. Ajuns la secţia de poliţie pentru a-şi recunoaşte vina şi a-şi ispăşi pedeapsa, Lee află că este condamnat doar la dispreţul comunităţii. Momentul de panică dezlănţuit de aflarea verdictului este montat superb printr-o succesiune accelerată de cadre din diferite unghiuri ce pot fi asociate cu privirile dezaprobatoare ale cunoscuţilor săi.

În ciuda realismului izbitor, ţesătura narativă a filmului abundă de momente comice precum cel în care Patrick îi cere lui Lee să îi ţină companie mamei uneia dintre iubitele sale, pentru a nu mai fi deranjaţi în timp ce „îşi fac temele la matematică“. Jenată de conversaţia aridă pe care trebuie să o poarte cu Lee, mama îi roagă să termine mai repede, la care Patrick îi sugerează să vorbească cu el de sport sau să îl lase să se uite la un meci.

Manchester by the Sea a fost inclus de Institutul American de Film pe lista sa cu cele mai bune zece filme ale anului 2016. Filmul a câştigat două Oscaruri, pentru cel mai bun actor în rol principal, Casey Affleck, şi cel mai bun scenariu original.

Citiţi şi cronica la La La Land, peliculă care a câştigat şase premii Oscar.