Intrat pe lista celor mai bune filme ale anului 2016, Elle iese în evidenţă prin faptul că şterge tiparele sociale agreate în privinţa reacţiilor aşteptate de la o persoană pusă într-o situaţie limită şi nu numai. Adaptarea unui roman atât de tulburător precum Oh…, scris de francezul Philippe Djian, nu putea fi realizată decât de un regizor care şi-a construit reputaţia prin filmele sale provocatoare. Olandezul Paul Verhoeven a rămas în istoria cinematografiei cu RoboCop (1987) şi a revoluţionat modul în care Hollywood-ul se raportează la sexualitate prin Basic Instinct (1992). Cu Elle a descoperit teritorii neştiute în materie de eliberare a emoţiei.  

Elle este Isabelle Huppert, într-o prestaţie de zile mari ce aminteşte de rolul său din filmul lui Michael Haneke, La Pianiste (2001). Studiul lui Haneke asupra unei femei care trăieşte pe marginea prăpastiei este dus de Verhoeven într-o nouă direcţie. Păstrează însă similitudini în privinţa temelor consistente de voyerism şi perversiune – perversiune nu numai a personajelor, ci şi a publicului care tânjeşte după mai mult.

Pentru a construi portretul complex al acestei femei bân­tuite de un trecut traumatic, Verhoeven apelează la procedeul deconstrucţiei. Îi urmăreşte fidel fiecare mişcare şi o dezbracă treptat de toate secretele, pentru a dezvălui vulnerabilitatea acestei figuri aparent incapabilă de sentimente. 

Violul din debutul filmului este scheletul pe care se ţese struc­tura narativă. Privit cu un ochi tradiţionalist, Elle pare că musteşte de scene desprinse din teatrul absurdului ionescian. Spre exemplu, secvenţa în care Michèle (Huppert) se hotărăşte să le spună prietenilor săi faptul că a fost violată. Aflaţi în jurul unei mese de restaurant în aşteptarea şampaniei, ea întrerupe discuţia şi îi anunţă franc că a fost agresată, fără pic de emoţie, după care se pregăteşte să comande mâncare. Privit în cheie post-feministă, Michèle nu face altceva decât să respingă ideea de a poza în victimă. Huppert îşi descrie personajul drept unul care „îşi construieşte propriul comportament şi spaţiu“. Post-feminismul tocmai asta face: celebrează sexualitatea şi încurajează femeile să fie independente de sex.

Reacţia victimei intrigă mai puţin personajele din film, cât privitorii. Pornită în căutarea atacatorului, protagonista deschide publicului uşile lumii sale, în spatele cărora sexul este un element central. 

Agent provocator

Michèle conduce un dezvoltator de jocuri video de succes. Cel mai bine vândut produs al companiei sale permite utilizatorilor să personifice un orc care îşi sodomizează victima humanoidă cu tentacule în formă de şarpe. Şocant? Nu şi pentru ea. Ajunsă în jurul a 50 de ani, Michèle se confruntă zilnic cu o familie disfuncţională. A trecut printr-un divorţ şi are o relaţie strict sexuală cu soţul colegei şi prietenei sale. Fiul său este subjugat de tânara sa soţie însărcinată şi este dependent de ea, iar mama sa este îndrăgostită de un gigolo. Aceasta este normalitatea în viaţa ei. O normalitate în care figurile masculine sunt demne de milă, iar cele feminine domină peisajul. Astfel, fiecare bărbat din jurul ei devine o ţintă. 

Pentru rigiditatea cu care Michèle tratează subiecte la care cei din jur aşteaptă reacţii diferite, ea poate fi bănuită de alexitimie, o afecţiune psihică nou descoperită, care se traduce simplu prin lipsa de cuvinte pentru sentimente sau incapacitatea de a recunoaşte emoţiile. 

Huppert dă viaţă acestui personaj de o dificultate emoţională incredibilă şi atinge cota maximă a carierei sale. La rândul său, Verhoeven combină ingenios elementele de comedie cu cele dramatice şi suspans hollywoodian şi creează ceea ce unii critici au numit, pe drept, „un deliciu periculos“ pentru privitori.

Elle este un film despre norme şi normalitate, teme dezbătute în trecut, spre exemplu, în ­Belle de Jour (1967), al maestrului Luis Buñuel, care a spart canoanele vremii şi care şi astăzi pătrunde cu greu în culturile pudibonde. Efectul produs de Elle rămâne la fel de provocator, iar protagonista devine o eroină a mişcării post-feministe.