Am avut o revelaţie citind interviul pe care ministrul finanţelor, Sebastian Vlădescu, l-a acordat săptămâna aceasta revistei Capital. Statul minimal, pe care spiritul liberal al domnului Vlădescu îl admiră, nu e ceea ce scrie prin atâtea cărţi prăfuite. Pentru domnul Vlădescu, înseamnă, pur şi simplu, un stat care oferă asistenţă socială în limitele nevoii minime. E doar un stat care dă puţin pensionarilor şi altor nevoiaşi, de la care oricum nu mai încasează nimic. Şi aici se cam epuizează reflectarea noţiunii de „stat minimal“. V-aţi fi aşteptat, cumva, să adauge firesc că este şi un stat care percepe taxe şi impozite minime, care funcţionează cu un aparat minim, are intervenţii minimale în economie şi în viaţa privată a oamenilor, redistribuie foarte puţin din ce produce piaţa şi reduce la minimul necesar reglementarea şi birocraţia? Nu mai citiţi cărţi! În zonele acestea, ministrul finanţelor vede mâna statului întinsă la maximum. Taxele şi impozitele ar trebui să crească, atât în agricultură, cât şi pentru proprietăţile oamenilor, iar acolo unde nu există – pentru pensii, spre exemplu – trebuie introduse. Aparatul statului nu trebuie ajustat decât prin „îngheţarea posturilor“, şeful finanţelor anunţând că nu se mai pune problema concedierilor. Iar la visul de a face o inflaţie mai mare, tipărind şi mai mulţi bani pentru a finanţa proiecte de investiţii ale statului, Sebastian Vlădescu nu a renunţat decât „deocamdată“, cât e Fondul Monetar pe aici. Instituţie pe care încearcă să o convingă să accepte cheltuieli suplimentare ale statului de dragul investiţiilor, chiar dacă preţul va fi un deficit bugetar mult umflat şi explozia datoriei publice.
Un ministru care pretinde că nu agreează ideea de stat asistenţial e totuşi convins că, între reducerea taxelor şi creşterea cheltuielilor statului pentru stimularea cererii pe piaţă, orice om normal va alege injecţia guvernamentală de bani, chiar dacă principalii beneficiari vor fi alţii.
