Joi, când Donald Trump era pe punctul de a accepta la Casa Albă nominalizarea republicană, cu avertismente precum „Nimeni nu va fi în siguranță în America lui Biden”, Radioul Public Național (NPR) își aducea și el modesta sa contribuție la realegerea președintelui.

Ajutorul NPR a fost cu siguranță dat în necunoștință de cauză. Ceea ce nu îl face cu nimic mai puțin eficient.

Acel ajutor a venit sub forma unui lung interviu realizat de Natalie Escobar de la NPR cu Vicky Osterweil, autor al cărții „In Defense of Looting” [„În apărarea jafului”]. Cartea pledează în favoarea jafurilor, întrucât ele „atacă unele dintre credințele și structurile fundamentale ale societății capitaliste rasiale cis-hetero-patriarhale” [„cis” se referă la oamenii al căror sex biologic corespunde genului social asumat; antonimul lui „transsexual” – n.trad.], „respinge legitimitatea dreptului de proprietate și a proprietății” și „demască toate acestea drept ce sunt ele de fapt: nu realități naturale, ci constructe sociale de pe urma cărora beneficiază puțini pe spinarea celor mulți, bazate pe ideologie, economie și violența statului”.

Dacă ar fi să judecăm după interviul de la NPR, „În apărarea jafului” nu este o carte interesantă. Nu vorbește în numele mai nimănui, cu excepția extremei stângi – și cu siguranță nu în numele jefuitorilor, care nu s-au gândit vreodată la „cis-hetero-patriarhat”. Faptul că editura care a publicat-o e deținută de conglomeratul internațional Hachette (în 2018 a declarat venituri de 2,7 miliarde de dolari) combină prostia cu ipocrizia.

Nu-l simpatizează pe Trump

În orice caz, importanța cărții e una simbolică. Am auzit de ea atunci când mai mulți prieteni mi-au trimis, separat, interviul de la NPR. Mulți dintre acești prieteni, suspectez eu, vor vota cu reticență pentru Trump – nu că l-ar simpatiza, dar din dezgust pentru această justificare a furtului și a altor lucruri pe care o văd mult prea frecvent la stânga.

Ce altceva mai văd ei? O „burtieră” de la CNN peste orașul Kenosha în flăcări: „Proteste incendiare dar preponderent pașnice după împușcarea de către poliție”. O filmare pe terasa unui restaurant din Washington în care protestatari Black Lives Matter urlă la o clientă care refuzase să-și ridice pumnul în semn de solidaritate. Senatorul republican Rand Paul și soția sa agresați de un roi de protestatari la ieșirea din Casa Albă.

Și mai sunt: Trump luat în râs în 2017 când a declarat că dacă statuile lui Robert E. Lee [general confederat în războiul civil american – n.trad.] vor fi doborâte, atunci vor urma și statuile lui George Washington și Thomas Jefferson – pentru ca trei ani mai târziu manifestanți radicali să facă fix acest lucru. Primarul Bill de Blasio din New York admonestându-i în aprilie pe evreii ultra-ortodocși pentru că păreau să încalce distanțarea socială la o înmormântare din Brooklyn – doar pentru a face câteva luni mai târziu o excepție pentru manifestațiile Black Lives Matter. Primarul din Seattle, Jenny Durkan, celebrând „vara iubirii” în „Zona Autonomă Capitol Hill” – doar pentru a vedea apoi aceeași zonă decăzând, cu o predictibilitate deprimantă, într-o anarhie violentă.

Lista ar fi putut continua, dar întrebarea pe care o lasă ea în mintea alegătorilor nehotărâți e fix întrebarea pe care Trump vrea s-o audă cel mai des: Putem avea suficientă încredere în stânga pentru a-i încredința puterea?

Permiteți-mi să repet întrebarea mai la obiect. Poate stânga să fie atât de sinceră încât să admită că tragediile care au loc astăzi în orașele Americii țin în egală măsură atât de insuficiența activității polițienești cât și de abuzurile poliției? Pricepe ea că „lege și ordine” e o precondiție a libertății civice, iar nu un impediment în calea ei? Este ea dispusă să afirme că părinții fondatori ai Americii, care ne-au lăsat moștenire instituțiile democrației liberale, ar trebui să fie celebrați, iar nu detestați? Și are Joe Biden curajul necesar pentru a ține piept extremelor din propriul său partid, sau doar duce cu ele o politică de conciliatorism?

Cine e el: Bill Clinton sau George McGovern [considerat simbol al liberalismului american modern și „conștiința Partidului Democrat”, a pierdut alegerile prezidențiale din 1972 cu un program prea radical – n.trad.]?

Cea mai bună șansă

Eram chiar destul de entuziasmat de candidatura lui Biden, în principal pentru că el reprezintă cea mai bună șansă ca aripa moderată a democraților să prevaleze asupra celei stângi. Însă discursul lui șters și pe alocuri inconsecvent de la Pittsburgh, cu succinta sa apărare a poliției și apelul insipid la reconciliere, nu-i va convinge pe alegătorii de care are nevoie în statele decisive.

Și chiar are nevoie de ei. Va exista mereu posibilitatea ca Trump să întreacă măsura, jucându-și prost cartea legii și ordinii. Iar Biden poate să-ți mențină ferm avansul în sondajele naționale. Dar în statele care contează cel mai mult el nu conduce în medie decât cu 2,7%, conform unei medii a sondajelor realizate de RealClearPolitics. Iar fenomenul „alegătorului timid” devine tot mai pregnant: aproape 12% din alegătorii republicani și 11% din cei neutri afirmă că nu-și vor exprima la sondajele prin telefon intenția reală privind votul din noiembrie, deoarece consideră că „e periculos să-ți exprimi o opinie în afara actualului punct de vedere liberal”, conform unui studiu citat de Bloomberg. Când am mai auzit noi asta [aluzie la alegerile din 2016 – n.trad.]?

Biden poate face ceva în această privință. Poate denunța public hidoșenia extremei stângi (și nu doar violența) data următoare când o va observa. Le-ar putea face o vizită oamenilor care și-au văzut proprietățile arse până-n temelii în Kenosha și le-ar putea spune că, sub o administrație Biden, doleanțele le vor fi ascultate și proprietățile le vor fi protejate. Ar putea chiar să telefoneze familiei activistului de dreapta ucis sâmbătă în Portland. Ce altă cale mai bună poate exista pentru a dovedi că o președinție Biden va însemna unitate decât a-ți exprima compasiunea pentru victimele violenței, indiferent de orientarea lor politică?

Prea mulți progresiști îl ajută fără să se gândească pe Trump. Biden se ajută pe el însuși atunci când le spune acestora, public, că nu are nevoie de acel gen de ajutor pe care-l oferă ei.