“Ce obsev eu la toate aceste conflicte – decizia de a bombarda Libia, criza dolarului, criza economiei americane și direcția politicii externe a Americii din ultima vreme – fac toate parte din prăbușirea întregii structuri de superputere, construite după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial; nimeni de la Washington nu vrea să admită acest lucru, la fel cum nimeni în Marea Britanie, acum 100 de ani, nu voia să admită că Imperiul Britanic era într-un declin terminal. Astfel încât încearcă să impună cu mare grabă planurile existente și observă că ba ici, ba colo, aceste planuri nu mai au eficiența pe care-o aveau acum 10 sau 20 de ani.”, a spus, pentru RT, Engdahl

De asemenea, istoricul susține că, prin cumpărarea de bonduri emise de Trezoreria SUA, chinezii finanțează războaie împotriva propriilor interese.
“Trebuie să ne uităm în urmă, la rolul pe care-l juca dolarul ca monedă de rezervă mondială. Ce înseamnă asta? Comerțul mondial, băncile centrale ale Chinei, Japoniei sau Rusiei au fost nevoite să aibă dolari, pentru că alte națiuni acceptau numai dolarul ca monedă universală. Acum n-ar mai trebui să facă asta, deoarece economia americană este în genunchi, dar cu toate acestea, încă o fac. Iar China are un excedent comercial enorm. Așa că ce să facă cu cele 300 de miliarde de dolari pe care Banca Centrală a Chinei îi acumulează în fiecare an? Ei bine, sunt doar câteva piețe suficient de mari pentru a investi în ele. Presupunând că ar cumpăra aur pentru rezerva băncii centrale, lucru pe care îl și fac, de altfel, totuși unde puteau investi – fie în dolari, fie în euro. Au ceva la dimensiunea a trei trilioane de dolari în bonduri sau obligațiuni de tezaur ca rezervă. Ca efect, Statele Unite nu ar putea să-și finanțeze deficitele actuale pentru a plăti pentru războaiele din Afganistan, sau din Irak, sau din Libia decât dacă chinezii ar cumpăra bondurile de tezaur americane. În mod ironic, chinezii plătesc pentru războaie purtate împotriva interesului național al Chinei pentru securitatea pe piața energiei”, încheie Engdahl.