Partidul Comunist Chinez: o pledoarie pentru un dialog critic
Afirmarea Chinei în calitate de mare putere politică și economică este o realitate crucială a actualei stări de fapt mondiale. E o transformare remarcabilă pentru mulți dintre chinezii care au scăpat de sărăcie, au primit acces la educație, și-au mărit speranța de viață și au adus contribuții enorme la dezvoltarea, cunoașterea și cultura internaționale. Sunt progrese universale de care beneficiază întreaga umanitate și ar trebui apreciate ca atare, conform irishtimes.com
În mod predictibil, ele au fost revendicate de partidul comunist care guvernează China cu ocazia aniversării a 100 de ani de existență. Dar, deși conducătorii lui monopolizează puterea în această țară imensă cu 1,4 miliarde de locuitori, ei nu pot revendica meritul exclusiv pentru realizările ei.
Povestea începuturilor partidului la Shanghai
Povestea începuturilor partidului la Shanghai, a dezvoltării lui în China rurală, a luptei cu imperialismul japonez și a câștigării puterii în detrimentul adversarilor naționaliști în 1949 e plină de eroism și personalitate, așa cum le este ea relatată acum actualilor membri. Ea a continuat cu o consolidare brutală a puterii în noul stat. Primii lui 25 de ani au cuprins tragedii istorice de talie mondială, cu o colectivizare a pământurilor care a dus în mai multe rânduri la foamete și cu revoluția culturală a lui Mao Tse-tung în care au pierit zeci de milioane de oameni. În generația următoare, sub conducători noi, China s-a deschis către lume din punct de vedere economic, devenind centrul de producție al corporațiilor globalizate. Temându-se să nu piardă puterea, partidul și-a zdrobit opozanții în 1989. A condus apoi călătoria extraordinară până la actuala forță umană și strategică așezată în prim plan de această aniversare.
Această realizare derivă dintr-o disponibilitate de a învăța de la restul lumii și de a le permite elitelor regionale să acumuleze avere și să exercite puterea cu mai puțin control de la centru. Astfel de tendințe au fost constant inversate după 2013 sub conducerea partidului cârmuit de Xi Jinping. El a centralizat din nou puterea și controlul partidului, a îndepărtat mecanismele de echilibru și verificare regionale și instituționale, a insistat asupra unei ortodoxii doctrinare stricte și a afirmat prin forță poziția geostrategică a Chinei în Hong Kong și Taiwan. Teama de a nu pierde sau de a nu împărți monopolul partidului asupra puterii e numitorul comun al tuturor acestor schimbări. Tot ea e evidentă și în ce privește distrugerea drepturilor culturale ale uigurilor și tibetanilor și oprimarea opozanților și presei pe plan intern. Drept urmare, China va fi mai puțin bine pregătită să-și gestioneze mult trâmbițata tranziție spre o economie și o societate mai echilibrate în generația următoare.
Asemenea critici la adresa conducerii sale și a traiectoriei strategice a țării sunt acum mult mai puțin tolerate de către partidul comunist de la putere. Progresul și reafirmarea autentice ale Chinei în calitate de popor și civilizație nu pot fi inversate sau îngrădite, ci ar trebui abordate printr-un dialog critic. Dintr-o perspectivă irlandeză și europeană, acest lucru ar însemna mai multă prudență pentru a nu deveni excesiv de dependenți de ea din punct de vedere economic și comercial, o disponibilitate de a învăța din realizările chineze și o hotărâre de a-i judeca pe chinezi pe baza unor standarde universale în materie de valori și drepturi și de a lua atitudine în consecință.
Sursă foto: Dreamstime
