Istoria tranziţiei oferă, din păcate, numeroase exemple legate de faptul că, din cauze a căror enumerare contează mai puţin (patriotism prost înţeles, teama de străini, frica de reforme, obsesia şomajului, dorinţa de a fura  în continuare statul etc), investitori de calibru care ar fi dorit să vină în România nu s-au mai încurcat cu noi. Cazul Mercedes este, poate, cel mai sugestiv.

La începutul anului trecut a „transpirat” în presă informaţia că gigantul german Daimleer intenţionează să construiască o fabrică de producţie a automobilelor Mercedes în Europa de Est, informaţie confirmată ulterior de grupul german. Nemţii aveau pe masă două opţiuni pentru investiţia de 800 de milioane de euro, care urma să creeze 2.500 de noi locuri de muncă: România sau Polonia. Avantajul polonezilor: infrastructura mai bună; ale noastre: forţa de muncă mai ieftină şi prezenţa marilor producători de componente auto.

Treptat-treptat, şi cu ajutorul declaraţiilor optimiste ale oficialior de la Bucureşti, românilor le-a  intrat în cap că, după succesul recent numit Nokia, Transilvania urma să găzduiască un nou gigant al Vestului. S-au avansat mai multe locuri pentru noua fabrică: Cugir, Cluj şi chiar Timişoara. Nemţii au venit, au văzut, au plecat, şi, la jumătatea lui iunie, au dat un comunicat: noua fabrică Mercedes se va construi în Ungaria, la Kecsemet, oraş şituat la 80 de kilometri de Budapesta.

Oficial, n-au spus niciodată de ce au refuzat România. Neoficial, infrastructura precară a României a fost cea care i-a făcut să aleagă Ungaria. Mai precis, drumurile proaste şi inexistenţa unei autostrăzi către Vest. Viteza de melc cu care avansează autostrada Braşov – Cluj – Borş e de notorietate.

Au fost de două ori la Roman Braşov…

0-41502-grevabrasov08.jpgMercedes nu era la prima tentativă de a intra pe piaţa românească, iar primele intenţii ale nemţilor ţin de copilăria capitalismului nostru, când unul dintre sloganuri era „Nu ne vindem ţara!”. Gigantul german s-a numărat printre numeroşii investitori străini care au dorit să vină la Roman Braşov imediat după ’90, mare producător de autocamioane la acea dată, fabrică din anii ’20 ,dar modernizată  cu tehnologie occidentală în perioada comunistă – din anii ’70 producea autocamioane sub licenţă MAN.

Premierul de atunci, Petre Roman, a spus că cei de la Daimler au vrut să preia fabrica în 1991, dar că „grupuri  de interese de la Braşov” s-au opus preluării. Nemţii au mai venit o dată la Roman, în 2002, dar n-au reuşit să se înţeleagă nici atunci cu românii. Conducerea de la Bucureşti a spus că discuţiile s-au purtat doar la nivelul societăţii braşovene, fără să se ajungă la nivel central.

Între timp, Roman a intrat în faliment, dar se poate spune că a avut mai mult noroc decât „surata” sa Tractorul: activele au fost preluate de omul de afaceri Ion Neculae, iar acum produce autocamioane şi chiar autobuze.

… şi altă dată de la Autobuzul Bucureşti

Cei de la Daimer s-au oprit şi la Rocar (fosta Autobuzul Bucureşti), în 1994. Au vrut să deschidă o linie de ansamblare pentru autobuze, informaţia fiind făcută publică mai târziu de Mircea Coşea, fost viceprim-ministru. Primul şef al fostului Fond al Proprietăţii de Stat, Emil Dima, ar fi refuzat însă se le închirieze o hală.  După ce a mai supravieţuit câţiva ani vânzând primăriilor troleibuze şi autobuze pe care în final n-a mai avut cu ce să le fabrice, Rocar a dat faliment.

Privatizarea la români: angajatul şi-a bătut patronul

0-41500-greva09.jpgÎn ultima vreme, există o modă a protestelor sindicale în Franţa: muncitorii îl sechestrează pe director şi nu-i dau drumul decât după ce obţin ceva. Ei bine, nu e o practică nouă!

Acum 8 ani, sindicaliştii de la Combinatul Siderurgic Reşiţa l-au agresat şi sechestrat pentru mai multe ore pe americanul Michael McNutt, reprezentantul în România al firmei americane Noble Ventures, care a cumpărat, în 2000, combinatul de la stat de la acelaşi Fond al Proprietăţii de Stat, condus atunci de Radu Sârbu. Motivul: patronii americani (care, adevărat, s-au dovedit în final a fi nişte aventurieri) n-au mai plătit salariile şi au oprit producţia, invocând faptul că statul (România era condusă de guvernul Năstase, n.r.) n-a respectat contractul de privatizare. Pesedistul Ovidiu Muşetescu, şeful Privatizării,  le-a reproşat şi el americanilor acelaşi lucru şi a naţionalizat fabrica, pe care a vândut-o, mai apoi, ruşilor. A urmat un proces internaţional la Curtea de Arbitraj Internaţional a Băncii Mondiale, pe care România l-a câştigat, în final. Costurile de imagine au fost însă imense.

Te-ar putea interesa și: