Adrian Sârbu a fost managerul perfect al perioadei de tranziţie, timp în care i-au crescut toate organele necesare pentru a juca acum după toate regulile pieţei.
Săptămâna trecută, s-a anunţat plecarea lui Nicolae Dănilă din fruntea Băncii Comerciale. Presa a scris apoi şi despre pachetul de despărţire, vreo trei-patru milioane de euro. Inevitabil, au apărut discuţiile despre străinii care cumpără firmele româneşti şi apoi înlocuiesc managerii români. Subtextul discuţiilor era cu greu mascat: adică de ce să-i înlocuiască pe românii noştri, ce, noi suntem mai proşti? Şi urmau nume de companii importante, cărora după privatizare li s-a înlocuit managementul românesc.
Dănilă nu a fost un manager prost, pentru o bancă (fostă) de stat; dar şi el, la fel ca ceilalţi sacrificaţi de-a lungul timpului, avea un păcat originar: numirea sa avea un puternic iz politic. Unii puteau fi mai buni, alţii au fost de-a dreptul catastrofali. De multe ori, era vorba de potentaţi locali, care nu aveau cunoştinţe minime de management sau spirit antreprenorial, dar aveau calitatea de a fi obedienţi politic. După privatizare, mai toţi s-au retras cu un pachet compensatoriu mulţumitor şi n-au mai fost dornici să-şi arate calităţile manageriale.
Cu totul altfel stă situaţia în cazul achziţiilor de firme născute private: de regulă, cumpărătorul nu numai că nu vrea să se descotorosească de vechiul manager, dar chiar plăteşte mai mult dacă managementul rămâne o perioadă. Fără să-l intereseze naţionalitatea managerului care, de obicei, este întreprinzătorul care a pornit afacerea. Să crezi că o companie multinaţională înlocuieşte un manager doar pentru că este român ar fi o mare prostie. Mai ales că, între timp, firme importante şi-au adus manageri români, dar alţii decât cei care au condus întreprinderile de stat.
Tot recent a fost numit în conducerea unei mari companii de media Adrian Sârbu, cel care a lansat ProTV. Sârbu este, într-un fel, puntea de legătură între vechea şi noua clasă de manageri. Nu a condus firme de stat şi nu a fost numit politic, dar a ştiut să folosească politicul în afacerile sale, a profitat din plin de perioada când să nu-ţi plăteşti impozitele nu era un păcat aşa mare şi nici nu-ţi închidea nimeni prăvălia. Avea însă certe calităţi manageriale, chiar şi viziune, şi şi-a consolidat afacerile cu banii pe care fiscul nu s-a grăbit să-i ceară. Alţii, care aveau aceleaşi raporturi cu impozitele ca şi Sârbu, au dispărut atunci când au fost nevoiţi să plătească la rând cu ceilalţi.
Adrian Sârbu devine, prin această numire, un fel de specie de tranziţie: n-a condus firme de stat, dar a folosit statul, n-a fost însă opac la fel ca managerii numiţi de miniştri, s-a bazat pe spirit antreprenorial şi pe calităţile sale de manager. A fost managerul perfect al perioadei de tranziţie, timp în care i-au crescut toate organele necesare pentru a juca acum după toate regulile pieţei.
