Joaca de-a ruptura. Pe canalul YouTube “Soloviov Live” au răsunat cu tărie vineri cuvintele șefului Ministerului de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, referitoare la posibilitatea “ruperii” legăturilor cu Uniunea Europeană.

După ce mass-media au început să publice materiale sub titluri aproape senzaționale, a luat cuvântul secretarul de presă al președintelui Federației Ruse, Dmitri Peskov, care a explicat că Rusia ar prefera să nu rupă aceste legături ci, din contră, să le consolideze, însă probabil că este obligată să recurgă la măsuri extreme.

Ambele declarații exprimă un singur lucru refuzul categoric de a avea cu UE un dialog referitor la politica internă a Rusiei.

Punctul de vedere este unul foarte simplu: mai bine niciun fel de dialog decât unul despre problemele interne.

Într-adevăr, presiunile exercitate din partea UE și pretextul pentru posibile noi sancțiuni nu se referă la anumite aspecte ale politicii externe a Rusiei sau ale dreptului internațional, ci strict la problemele interne ale acesteia – la povestea cu opozantul Aleksei Navalnîi.

Joaca de-a ruptura. Acțiuni în politica internă

Aceasta este ilustrarea eșecului definitiv al modelului anterior de legături dintre Rusia și UE, constituit încă la începutul anilor ’90 și care a ajuns la criză deja la mijlocul anului 2000, lucru care însă nici nu s-a schimbat de atunci.

La baza acelui model a stat apropierea Rusiei de valorile, standardele și regulile UE. Tocmai în conformitate cu acest model Uniunea Europeană continuă să-și permită să ceară Rusiei să facă unele acțiuni în politica internă, iar șeful diplomației europene, Joseph Borrell, să constate cu regret că “Rusia nu vrea să fie o democrație de model occidental” și să afirme că acesta este un motiv pentru noi sancțiuni și pentru revizuirea politicii UE față de Rusia, în ansamblu.

Prin tot ce face Rusia însă dă de înțeles că includerea problemelor de politică internă pe ordinea de zi, ca să nu mai vorbim deja de sprijinul deschis pentru cei care se luptă cu conducerea politică a țării, sprijin pe care UE îl dovedește începând din august 2020 – reprezintă o linie roșie de care este categoric nu se poate trece.

Și că Moscova tinde să aibă un dialog cu UE în legătură cu probleme de politică externă, în legătură cu probleme generale (clima, proliferarea armamentului de distrugere în masă, terorismul, programul nuclear iranian, Arctica), este interesată să colaboreze în domenii ca energia, știința, învățământul și turismul, dar categoric nu este dispusă să asculte ce are de făcut la ea în țară.

Care este, de fapt, obiectivul tactic

Obiectivul tactic al acestor declarații este acela de a face presiuni asupra marilor țări europene occidentale – Germania, Franța, Italia – care subliniază în permanență necesitatea menținerii dialogului cu Rusia, de a le amenința cu întreruperea acestui dialog și, în felul acesta, de a minimiza noile sancțiuni.

Ultimul exemplu este declarația ministrului de externe al Germaniei, Heiko Maas, referitoare la faptul că întreruperea legăturilor cu Rusia este inadmisibilă. Probabil că, după afirmațiile lui Serghei Lavrov, Мааs va lupta pentru minimizarea noilor sancțiuni cu încă și mai multă hotărâre.

Cu toate acestea desigur că vor exista noi sancțiuni, iar degradarea pe mai departe a colaborării cu Uniunea Europeană este inevitabilă. Edificiul înălțat în intervalul 1993-1994, când Rusia și UE au purtat convorbiri în legătură cu Acordul de parteneriat și colaborare (pagina 55, care presupune apropierea legislației Federaţiei Ruse de legislația UE), se va prăbuși și nu mai poate fi salvat.

Nu are sens să se pună proptele și să se încerce păstrarea vreunui zid. Edificiul trebuie să se prăbușească complet.

Ruptura definitivă este imposibilă

În același timp este imposibilă “ruptura definitivă”, altfel spus renunțarea totală la vreo colaborare cu instituțiile UE.

– În primul rând, aceste instituții au competențe exclusive într-o serie de domenii, iar Moscova va trebui să poarte și în continuare cu Comisia Europeană dialoguri sectoriale referitoare la comerț, agricultură, pescuit, igienă socială (măsuri de ocrotire a sănătății publice) și măsuri de fitosanitare, parțial energia și clima și multe altele.

– În al doilea rând, în multe probleme aflate pe agenda internațională pe care Rusia le consideră prioritare (programul nuclear iranian, de exemplu) UE este reprezentată iarăși nu de țările membre, ci de instituții comune în persoana aceluiași Înalt Reprezentant pentru probleme internaționale și politica de securitate, iar Moscova va trebui să colaboreze cu el în formatele multilaterale.

– În al treilea rând, este puțin probabil să se pună problema denunțării Acordului de parteneriat și cooperare, baza politico-juridică a legăturilor cu UE: prea multe sunt legate de el, inclusiv ceea ce are nevoie Rusia însăși. Drepturile cetățenilor ruși care lucrează în țările membre UE, de exemplu.

De aceea va fi vorba, mai degrabă, de minimizarea pe viitor a dialogului cu instituțiile UE în legătură cu probleme în care acest dialog nu este inevitabil în virtutea legislației europene interne, și de mutarea încă și mai mult a centrului de greutate al colaborării la nivelul relațiilor bilaterale cu principalele țări membre ale Uniunii Europene.

De exemplu, încetarea totală a oricărui dialog bilateral cu UE, reprezentată de instituțiile pentru integrare ale acesteia în legătură cu Ucraina, Republica Belarus, Transcaucazia, conflictul moldo-transnistrean, precum și Siria, Libia și Orientul Mijlociu, în ansamblu, și transferarea completă a colaborării în legătură cu aceste probleme la nivelul colaborării bilaterale cu anumite state membre. Acest lucru va bloca și posibilitatea pentru un dialog în legătură cu problemele politicii interne ale Rusiei.

Acesta este un scenariu întru-totul realist, a cărui realizare nu va însemna pentru Rusia o mare pierdere.

Joaca de-a ruptura. Deciziile cheie sunt luate de anumite țări

În legătură cu majoritatea din aceste direcții deciziile – cheie sunt luate de anumite țări – membre, iar în mecanismul de reglementare a conflictului din Donbas (“formatul normand”) UE este reprezentată de Germania și de Franța, nu de instituțiile de la Bruxelles.

Perspectivele de colaborare dintre Rusia și UE în cele mai multe dintre aceste probleme lipsesc cu desăvârșire, în virtutea contradicției dintre interese și poziții. Desigur, în acest caz UE poate renunța la dialogul în problemele în care de acest dialog are nevoie chiar Moscova – clima, ecologia, Arctica. Aici trebuie comparate profiturile și cheltuielile.

Însă principalul risc al renunțării la dialogul bilateral cu instituțiile UE în legătură cu subiecte de politică externă îl constituie inevitabilitatea în acest caz a prăbușirii relațiilor bilaterale ale Rusiei cu statele-cheie membre ale UE și recunoașterea acestui eșec de către ambele părți.

Pe parcursul ultimilor 10-15 ani, dialogul cu Bruxelles-ul a permis Moscovei, Berlinului, Parisului, Romei și altor capitale să mențină aparența unor relații bilaterale pozitive, iar legăturile dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană au devenit, în general, tot mai conflictuale și înstrăinate. Acest lucru a fost convenabil și pentru Rusia, și pentru țările occidentale importante.

Țările care nu mai sunt parteneri pentru Rusia

Moscova putea spune că instituțiile UE, Polonia și țările baltice sunt “rele”, iar Germania și Franța sunt “bune”. Ultimele au păstrat posibilitatea colaborării constructive cu Rusia în probleme de importanță pentru ele (“Nord Stream – 2” pentru Germania), canalizând întregul negativ la nivelul Rusia-UE, în ansamblu.

Acum părțile vor trebui să recunoască faptul că nici Germania, nici Franța deja de multă vreme nu mai sunt pentru Rusia parteneri, ci dimpotrivă și că în majoritatea subiectelor internaționale de importanță interesele lor sunt foarte diferite, dacă nu spunem contrariu.

Acest lucru era clar și înainte: poziția privind politica externă a Bruxelles-ului colectiv “rău” este o derivată a punctelor de vedere naționale ale marilor state membre ale UE.

Dar au preferat să nu vorbească cu voce tare despre asta. Acum probabil vă va trebui ca și în cazul “formatului normand”, în care UE, ca instituție integratoare, este absentă, iar Rusia este obligată să pună vina pe seama indulgenței Ucrainei în refuzul fățiș al acesteia de a respecta acorduri de la Minsk la Berlin și la Paris, arată publicația Kommersant.ru.

Dacă însă conducerea Rusiei va decide că încă nu a venit vremea pentru o criză deschisă în relațiile bilaterale cu Germania și Franța, atunci nu se va produce deocamdată nici “ruptura” relațiilor cu Uniunea Europeană, în general.