În cazul lui Patriciu, statul a devenit minimal, ba chiar invizibil când a fost nevoie. Şi ca să rămână aşa minimal, a avut grijă ca statul român nici să nu încaseze vreun sfanţ din tranzacţie.

A vândut sau n-a vândut? Aceasta a fost întrebarea săptămânii trecute referitoare la Dinu Patriciu, parafrazând un film deja celebru. A cedat totul kazahilor sau încă mai deţine acţiuni? Indiferent dacă s-a finalizat sau nu, avem de-a face cu cea mai mare afacere făcută de un privat şi de aceea merită analizată. Succesul e un drum, nu o destinaţie, spune o vorbă înţeleaptă şi, din această perspectivă, interesantă nu este finalizarea, cât montajul, ingineria lui Patriciu. Scurtă recapitulare: o rafinărie aflată în pragul falimentului este cumpărată pe bani puţini, cu datorii multe, după care Guvernul converteşte datoriile în obligaţiuni, care ar trebui răscumpărate după şapte ani. După privatizarea rafinăriei, Petromidia nu devine profitabilă, practic înregistrând pierderi în fiecare an, deşi cantităţile procesate au crescut spectaculos. Impozitele pe care Patriciu se laudă că le plăteşte statului erau, de fapt, accizele pe care doar le colecta la vânzarea combustibililor şi le dădea mai departe statului. În niciun caz vreun impozit pe profit. Din punctul de vedere al micului acţionar, cel care a cumpărat acţiuni acum cinci ani şi le-a păstrat, acum a ajuns să deţină cam o treime din investiţia făcută în anul 2004. În tot acest timp, firmele din jurul Petromidiei au prosperat, iar Dinu Patriciu a făcut cea mai mare tranzacţie prin vânzarea Rompetrol.

Patriciu cere peste tot retragerea statului, iar în cazul lui acest proces chiar s-a petrecut la momentul oportun: pentru a putea vinde, Patriciu avea nevoie ca Petromidia să iasă din procesul de monitorizare al AVAS. La momentul potrivit, un coleg de partid, preşedinte al AVAS, decide că banii pe care statul îi mai avea de primit de la Petromidia nu mai constituie o problemă şi decide încheierea monitorizării, fără de care conu’ Patriciu nu putea să continue negocierele cu kazahii; în cazul lui, statul a devenit minimal, ba chiar invizibil, exact când a fost nevoie. Şi ca să rămână aşa minimal, Dinu Patriciu a avut grijă ca statul român nici să nu încaseze vreun sfanţ din această tranzacţie.

Cu banii la teşcherea, Patriciu se poate ocupa acum de problemele macro. Ca un făcut, ceea ce propune el devine imediat programul economic al PNL. După ce de-a lungul anilor a propus transformarea României în paradis fiscal, desfiinţarea Băncii Naţionale sau ca România să nu intre în Uniunea Europeană, acum propune cu voce groasă reducerea impozitelor cu 60%, drept măsură sigură pentru ieşirea din criză. De ce nimeni din toată lumea, dar absolut nimeni, nu reduce în acest fel impozitele? Evident, pentru că e o mare prostie; pentru PNL însă devine măsura-minune şi mă aştept ca şi guvernul propus de Nati Meir să şi-o însuşească, dar e sigur că o astfel de trăznaie îşi va găsi şi alţi adepţi. Până la iluzoria relansare economică, statul care ar adopta o astfel de măsură ar intra pur şi simplu în colaps. Adică ar deveni al naibii de minimal…

Te-ar putea interesa și: