Tot contribuabilul român, cu mic cu mare, este lămurit asupra faptului că suma de bani datorată Fiscului şi neachitată la timp va creşte, şi va creşte continuu până la momentul achitării integrale a acesteia. Pentru această frumoasă creştere, trebuie să mulţumim instituţiei coercitive tripartite compusă din dobânzi, penalităţi de întârziere şi majorări de întârziere. Lăsând deoparte abnegaţia cu care contribuabilul român doreşte cu fervoare să-şi achite cât de repede cu putinţă obligaţiile sale fiscale, având în fiecare moment reprezentarea modului cum sunt folosiţi aceşti bani, poate ar fi util să ne mai oprim, din când în când, la întrebarea: există măcar echitate în raporturile fiscale dintre contribuabil şi Fisc?
Să luăm, spre exemplu, situaţia în care cel mai destoinic cetăţean al urbei, plătitor convins de taxe şi impozite, dintr-o regretabilă eroare, întârzie achitarea unui impozit sau a unei taxe către bugetul de stat. Pentru această întârziere, nefericitul cetăţean va suporta atât dobânzi, cât şi penalităţi de întârziere care vor întrema povara fiscală existentă. Ce ne facem însă dacă bugetul de stat beneficiază, pe nedrept, de o sumă de bani reprezentând taxe şi impozite, achitată de contribuabil din diverse motive? Răspunsul este cât se poate de simplu şi anume contribuabilul va putea solicita autorităţilor fiscale, pe lângă restituirea sumelor plătite şi plata unor dobânzi (nu cumva să se aştepte şi la penalităţi!). Însă partea frumoasă a poveștii abia acum începe. Dacă în privinţa dobânzilor şi penalităţilor de întârziere datorate de contribuabil, momentele de la care acestea încep să curgă sunt bine stabilite şi se aplică ope legis, pentru dobânzile aferente sumelor de restituit de la buget, contribuabilul nostru trebuie să respecte următoarea regulă: „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului… de 45 de zile, calculat de la înregistrarea cererii contribuabilului“, acordarea dobânzilor făcându-se numai la cerere. Sunt cuprins de o justificată timiditate când mă gândesc la anumite opinii conform cărora dreptul contribuabilului la dobândă se naşte ulterior expirării termenului de 45 de zile, calculat de la momentul depunerii cererii acestuia prin care se solicită dobânda. Şi mă simt obligat să repet „momentul depunerii cererii prin care se solicită dobânda“, întrucât sunt situaţii în care cererea de restituire a obligaţiei fiscale principale nu coincide cu cererea privind solicitarea dobânzii aferente (de exemplu, decontul de TVA în care este bifată opţiunea privind rambursarea soldului negativ de taxă reprezintă o cerere de rambursare a TVA, dar nu şi o cerere de solicitare a dobânzilor).

Dar să depăşim acest moment de ezitare doctrinară şi să ne concentrăm pe opinia majoritară conform căreia dreptul contribuabilului de a solicita dobândă se naşte imediat după expirarea termenului de 45 de zile, calculat de la momentul când au fost solicitate spre restituire anumite taxe şi impozite. Parcă această soluţie a mai înfrânat puţin din încrâncenarea contribuabilului nostru împotriva autorităţii fiscale, care îl tot asupreşte cu o sumedenie de biruri. Totuşi, prietenul nostru, contribuabilul, măcinat de o nelinişte fiscală, născută din probitatea ce l-a caracterizat dintotdeauna, se gândeşte că sumele achitate nejustificat către stat au profitat acestuia din urmă pe toată perioada dintre momentul plăţii acestora şi momentul depunerii cererii de restituire. Şi atunci, să fie oare corect ca el, contribuabilul cinstit, care plăteşte dobânzi şi penalităţi de întârziere imediat ce se află la ananghie, să nu solicite măcar acele amărâte dobânzi, începând cu data la care acestea au fost plătite către stat? Această îndrăzneală a contribuabilului a fost cenzurată de-a lungul timpului de autorităţile fiscale, care nu au deviat nicio clipă de la litera legii, cu riscul de a ignora tocmai spiritul său.
Dar nu este totul pierdut, întrucât nefericitul contribuabil, văduvit în drepturi şi rănit în orgoliu de legislaţia părtinitoare, a fost salvat recent de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) care, deunăzi, s-a pronunţat exact în speţa contribuabilului nostru. Acest înalt for jurisdicţional european a decis că se încalcă principiile echivalenţei şi efectivităţii şi, în esenţă, contravine legislaţiei europene aplicabile ca unui contribuabil să îi fie limitată acordarea de dobânzi, prin calcularea acestora de la un moment ulterior depunerii cererii de restituire a debitului principal. Această hotărâre a CJUE care are aplicabilitate directă în legislaţia fiscală domestică aduce un beneficiu tuturor contribuabililor care vor putea solicita dobânda aferentă sumelor de restituit, încă de la momentul plăţii acestor sume către bugetul de stat.

Să lăsăm, aşadar, timpul să decidă dacă această hotărâre a CJUE va avea onoarea de a se regăsi implementată în legislaţia fiscală naţională sau fiecare contribuabil va fi nevoit să ceară concursul justiţiei pentru a-şi apăra acest drept consacrat prin jurisprudenţa CJUE, spre satisfacţia morbidă a juriştilor şi fiscaliştilor.
Vlad Rădoi, avocat specializat în domeniul fiscal.

Te-ar putea interesa și: