Despre privatizările ratate din România se pot scrie tratate. Preţuri de 2 lei, investitori care s-au dovedit aventurieri, concedieri, închideri, procese etc. Din oceanul de eşecuri, capital.ro s-a oprit la două, exemplare pentru a arăta cum s-a ales praful de fabricile care au fost odată mândria epocii comuniste, ridicate cu bani mulţi în epoca de tristă amintire. Şi acum, la mulţi ani după, rămâne întrebarea: puteau fi salvate Aro şi Tractorul?

În toamna lui 2003, defunctul Ovidiu Muşetescu chema presa la semnarea contractului de privatizare al Aro Câmpulung cu un investitor strategic: Cross Lander, firmă din Miami SUA. Preţul pe acţiuni a fost mic, 150.000 de dolari, dar firma americană şi-a asumat obligaţii care sunau bine pentru Aro, firmă aflată la marginea prăpastiei. Cross Lander a promis că va lansa, în 2004, un nou model de automobile de teren, Aro Cross Lander 244 DX, destinat pieţei nord-americane, a promis investiţii de 2 milioane de dolari până la începutul lui 2005, capital de lucru de 3 milioane de dolari.

Au luat ieftin, au dezmembrat, au vândut scump..,

Prima acţiune a firmei americane: a vândut fabrica de matriţe şi scule de pe platforma din Câmpulung cu 2,7 milioane de dolari, deşi contractul de privatizare îi interzicea asta. N-a mai venit cu nici un capital de lucru, n-a făcut nici o maşină nouă şi n-a mai plătit nici salariile angajaţilor. Asta după ce statul a şters mare parte din datoriile societăţii, adevărat, cu ceva întârziere. S-a ajuns la proces, dar între timp s-a aflat şi cine este marele investitor strategic american, firma Cross Lander SUA Inc. O companie de apartament, cu un singur angajat (John Perez), cel cu care a semnat Muşetescu şi căruia i-a vândut active de 50 de milioane de dolari cu 150.000.

… şi gata!

După mai multe procese, contractul de privatizare a fost anulat, şi, în 2006, s-a produs inevitabilul: instanţa a decis intrarea fabricii în lichidare judiciară. Pentru plata datoriilor, mai ales către salariaţi, au început să se vândă activele, bucată cu bucată.

Cele mai multe au fost cumpărate de firma Landmark Management SRL din Bucureşti, deţinută de Nicolae Raţiu, fiul lui Ion Raţiu. Pe cele 48 de hectare, cu vechile hale, pe care le-a cumpărat cu 16 milioane de euro, firma a început să dezvolte un parc industrial, dar lucrurile sunt încă la început: o singură firmă s-a mutat acolo. Oricum, producţia de automobile, începută în 1957, este o amintire la Câmpulung-Muscel, şi, deşi fiul lui Raţiu a cumpărat şi licenţele Aro, e greu de crezut că maşina se va mai fabrica vreodată.

Tractorul, eşec după eşec

Prin 2001, reprezentanţi ai marilor producători de tractoare John Deere şi Fiat s-au perindat prin Braşov interesându-se de uzina Tractorul. Românii au rămas doar cu vizita. A venit apoi firma MYO-O, care achiziţionase anterior de la stat Semănătoarea Bucureşti. Nici de data asta statul n-a reuşit să vândă uzina, investitorul considerând că preţul cerut era prea mare. Între timp, pierderile şi datoriile creşteu, ceea ce-l făcea pe Muşetescu să spună că ar trebui să dăm noi 20 de milioane de euro ca să scăpam de fabrică. Tractorul acumula datorii de 150 de milioane de euro.

La un pas de salvare

În sfârşit, uzina s-a privatizat în 2003. Acelaşi Muşetescu a semnat contractul de privatizare cu producătorul italian de tractoare Landini. După ce au negociat mai bine de un qn cu statul, italienii au refuzat să mai intre în posesia societăţii braşovene, în ciuda faptului că autorităţile române le-au oferit cam tot ce doriseră, inclusiv ştergerea datoriilor istorice ale uzinei şi promisiuni de subvenţii pe mai mulţi ani, asumate prin lege. Italienii pur şi simplu n-au mai vrut.  De la 10.000 de tractoare în 1990, uzina ajunsese să facă 500. A apărut un nou investitor, consortiul SameDeutz-Fahr Group. A venit, a văzut, a plecat. Guvernul era strâns cu uşa de acordurile cu FMI să vândă fabrica sau, în caz contrar, s-o închidă.

Tractorul mai trăia doar pe seama subvenţiilor acordate de stat printr-un program naţional de sprijin al agricultorilor care voiau să-şi achiziţioneze un tractor nou. S-a solicitat creşterea sprijinului, ocazie cu care ministrul de Finanţe din acea vreme, Ionuţ Popescu, şi-a dat demisia, nefiind de acord cu subvenţia.

Au plecat şi indienii, s-a oprit şi producţia de tractoare

Au venit apoi indienii de la Mahindra&Mahindra. Indienii au cerut ca statul sa suporte anual 45% din preşul a 3.000 de tractoare vândute pe piaţa internă, pe lângă, evident, ştergerea datoriilor. Cum n-au fost siguri că ajutorul de stat urma să fie şi acordat, au plecat şi ei. A fost ultima şansă pentru Tractorul. Producţia s-a oprit în 2007.

Societatea a intrat în insolvenţă, şi au început să se vândă activele. A câştigat firma Flavus Investiţii, care, iniţial, a spus că va continua producţia de tractoare pentru ca să recunoască mai apoi ce ştia toată lumea: în locul uzinei urma să apară o mare dezvoltare imobiliară-investiţii de 1,5 miliarde de euro în mall, birouri, clădiri de locuinţe… Firma, condusă de doi oameni de afaceri, Victor Vadaneaux şi Silviu Savin, dar cu un puternic fond de investiţii în spate, a plătit 77 de milioane de euro pentru activele uzinei. Cel mai important -terenul de 125 de hectare. După un an şi jumătate, au  spus că au investit daja 15 milioane de euro. Culmea ironei: la câţiva kilometri de Braşov, la Râşnov, o firma chinezească deschide acum o fabrică de ansamblare a tractoarelor.

Te-ar putea interesa și: