În fiecare an, educaţia rămâne în mod constant pe lista sectoarelor subfinanţate în România, în ciuda importanţei sale vitale pentru dezvoltarea umană, socială şi economică. În contextul crizei financiare actuale, care face ca puţinele surse de finanţare puse la dispoziţia statului să devină şi mai puţine, educaţia are nevoie de noi variante de finanţare care să o salveze de la prăbuşire.

Chiar şi în vreme de criză, există soluţii complexe de finanţare prin încheierea de parteneriate public-private (PPP), utilizate deja la nivelul Uniunii Europene. Conform statisticilor publicate de către Centrul European de Expertiză în domeniul PPP-urilor, cel mai mare număr de proiecte în regim PPP, 18 , realizate în Europa anul trecut au fost în domeniul educaţiei, cu 5 mai multe decât în transporturi. Valoarea totală a celor 18 proiecte a fost de 1,17 miliarde de euro. În Irlanda, de exemplu, a fost finalizat un proiect care cuprinde opt şcoli (una primară şi şapte gimnaziale), fiind al treilea proiect de acest tip finalizat în această ţară. Mai mult, guvernul irlandez şi-a anunţat intenţia de a implementa două noi proiecte de tip PPP pentru construirea altor 12 şcoli. În cazul în care aceste proiecte se vor realiza, Irlanda va ajunge la un număr de 30 de unităţi de învăţământ, în valoare de 1,3 miliarde de Euro, construite fără un efort bugetar semnificativ.

Parteneriatele public-private permit statului să dezvolte proiecte de interes public prin asociere cu un partener privat, prin intermediul unei companii de proiect, folosind resurse financiare atrase şi din mediul privat. Investiţia se recuperează pe parcursul unei perioade îndelungate de timp.

Implicarea prin PPP a jucătorului privat în piaţa educaţiei încurajează concurenţa între sectoarele public şi privat, ducând la creşterea eficienţei şi a standardelor de performanţă. Statul poate impune criterii stricte de calitate, a căror respectare poate fi condiţionată de efectuarea anumitor plăţi împărţind cu investitorul privat riscurile aferente privind randamentul unităţii de învăţământ. Partenerul privat va investi în infrastructura educaţională şi va presta, pe lângă serviciile principale (finanţare, construcţie, operarea clădirii unităţii de învăţământ) şi servicii adiţionale, cum ar fi cele de întreţinere a clădirii. Autoritatea publică poate păstra responsabilitatea pentru serviciile educaţionale, dacă se optează pentru aceasta în contractul de PPP. În general, contractul se încheie pe termen lung (pe o perioadă între 25 şi 30 de ani) şi reprezintă instrumentul cheie prin care statul poate controla construirea şi operarea unor instituţii de învăţământ cu respectarea unor standarde înalte de calitate.

Exemplul clasic de parteneriat public privat în educaţie este contractul prin care partenerul privat se obligă să proiecteze şi să construiască o unitate de învăţământ, urmând ca pe parcursul exploatării acesteia să îşi recupereze investiţia prin plăţile efectuate periodic (lunar, trimestrial sau anual) de partenerul public.

Trebuie renunţat la principiul nonprofit

În realitate, menţinerea exploatării proiectului în sarcina statului nu reuşeşte să creeze condiţiile necesare pentru stimularea competiţiei public – privat, aspect care ar trebui să fie unul dintre obiectivele principale pentru îmbunătăţirea standardelor sistemului educaţional. Varianta optimă o reprezintă finanţarea, construirea, operarea şi întreţinerea unităţilor de învăţământ, prin proiecte de tip „build-operate-transfer“, de către partenerul privat, care va asigura şi serviciile de şcolarizare în unităţile respective. Aceasta s-ar putea realiza prin actualizarea prevederilor legale în domeniu, pentru a permite prestarea acestor servicii de către parteneri privaţi organizaţi ca societăţi comerciale.

Soluţia pentru asigurarea unui sistem educaţional competitiv este renunţarea la principiul nonprofit, având în vedere că investitorii privaţi nu pot fi atraşi în finanţarea sistemului educaţional în condiţiile în care nu pot obţine niciun avantaj patrimonial dintr-un astfel de proiect.

De asemenea, gradul de atractivitate pentru investitori şi bancabilitatea unor astfel de proiecte ar creşte dacă unităţilor de învăţământ realizate prin PPP li s-ar permite accesul la finanţarea complementară şi suplimentară în funcţie de criterii de performanţă bine definite. În prezent, legea educaţiei naţionale permite accesul instituţiilor particulare la finanţarea de bază, însă o operare eficientă a instituţiilor realizate prin PPP s-ar putea efectua prin accesul la finanţarea complementară (prin care se asigură cheltuieli de capital, cheltuieli sociale şi alte cheltuieli asociate procesului de învăţământ preuniversitar), respectiv la finanţarea suplimentară, acordată pentru premierea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat cu rezultate deosebite.

În aceste condiţii, nu s-ar realiza o înlocuire a învăţământului public cu cel privat, ci doar o operare eficientă a acestor unităţi, cu beneficii atât pentru partenerul privat, care realizează profit, cât şi pentru partenerul public, care asigură prestarea unui serviciu public în condiţii de calitate.

În concluzie, finanţarea şi dezvoltarea sectorului educaţiei pot fi stimulate chiar şi pe timp de criză economică, dacă e conştientizată necesitatea de a se recurge la cât mai multe alternative. În acest context, proiectele în educaţie pot deveni eroii de serviciu în resuscitarea unui sistem rămas fără suflu.

Nicolae Ursu,
avocat senior bpv GRIGORESCU ŞTEFĂNICĂ.

Articolul a beneficiat de contribuţia esenţială a lui Flavius Florea, avocat colaborator bpv GRIGORESCU ŞTEFĂNICĂ.