Era prin august-septembrie 1992 când cineva îmi spunea că urmează să apară un săptămânal economic şi că mă caută şi pe mine cel care urma să facă echipa redacţională. Nu eram prea dornic să părăsesc ziarul la care lucram atunci, Meridian, dar, mi-am zis, măcar să văd despre ce e vorba. Prima întâlnire a fost cu Valentin Negoiţă. Tot nu eram foarte convins. Era atunci ceva cu totul exotic ca un trust de presă occidental să investească în presa locală. Cel care se ocupa din partea elveţienilor de acest proiect era Thomas Trub. Un tip relaxat şi luminos, care (am aflat mai târziu) locuia în Corsica şi era un fel de vizionar al grupului Ringier, un deschizător de drumuri, cel care convinsese familia Ringier să iasă din Elveţia şi să se aventureze spre noile pieţe din Europa de Est, unde abia de doi ani exista presă liberă. Am acceptat să mă întâlnesc cu Trub mai mult din curiozitate; întâlnirea urma să aibă loc la Hotel Intercontinental, unde cred că intram prima oară.

Regula în acele vremuri era (mai este şi acum) că toţi cei care investeau în presă nu priveau această iniţiativă ca fiind potenţial aducătoare de profit. Era un fel de scut pentru a proteja alte afaceri sau o tribună de unde puteai să înjuri demnitari sau concurenţi care-ţi ameninţau afacerea. De aceea l-am rugat pe Trub să-mi spună care este de fapt scopul lor: bun, vor o publicaţie, dar prin care urmăreau ce? Să cumpere hoteluri, fabrici, ce urmăreau de fapt? Eram şi curios care este răspunsul, dar mă gândeam şi că-i arăt că nici noi nu suntem proşti şi cam ştim de ce ar vrea ei să investească în presa românească…

Thomas m-a privit puţin amuzat, dar şi contrariat; mi-a spus că ei nu se pricep la alte businessuri în afara presei, că ei nu ştiu să conducă hoteluri, întreprinderi şi nici prin cap nu le trecea să facă astfel de achiziţii şi nici să impună o anumită linie editorială. Ei doreau doar să investească, şi apoi să câştige bani de pe urma acestor investiţii. Mi se părea prea simplu… Adică, era ţara plină de indivizi care ştiau să facă şi ziare, să vândă şi televizoare, să conducă şi vreo cârnăţărie, iar elveţienii ăștia subţiri nu se pricepeau decât la presă? Ciudat… Dar îmi plăceau ideea şi libertatea promisă…

Recunosc, şi salariul a fost un argument: acum pot să-l spun, 75.000 lei, în decembrie ‘92. Era un salariu mare!

Imediat ce am început să lucrăm la primul număr, de probă, am înţeles şi ce însemna specializarea elveţienilor. La acea vreme, toate ziarele erau făcute de vechi secretari generali de redacţie, care toată viaţa lucraseră numai cu tipografii vechi, unde matriţele se turnau în plumb. Aspectul unei pagini de ziar ţinea doar de inspiraţia acestor secretari de redacţie de a îngrămădi cât mai multe titluri şi cât mai mult text într-o pagină. Era un talmeş-balmeş generalizat. În acest peisaj pestriț, Urs Brotschi, elveţianul care încerca să ne înveţe cam cum ar trebui să arate viitoarea publicaţie, ne spunea că titlul de pe prima pagină trebuie să aibă pe un rând maximum 20 de caractere. Ce mai era şi prostia asta? Da, spunea Brotschi, ochiul poate citi, fără să se mişte, doar 20 de caractere; dacă sunt mai multe, ochiul trebuie să devină mobil, iar pe taraba unde sunt ziarele asta înseamnă că privirea îţi poate fi imediat atrasă de o altă publicaţie şi ai pierdut un cumpărător. Nu ştiu nici azi dacă această explicaţie are vreun fundament ştiinţific, dar pe mine m-a cucerit; am văzut în asta diferenţa dintre felul cum arătau gazetele occidentale şi prăfuitele ziare româneşti de atunci.

Aşa a început, pentru mine, povestea Capital…

Dacă au câştigat pentru că au înţeles oportunitatea de a investi în acel început de lume, nu au înţeles apoi că erau, de departe, investitorul cu cea mai mare forţă, care ar fi putut avea rapid, pe lângă presa scrisă, şi radiouri, și televiziuni, care să-i facă cei mai mari jucători de pe piaţa media din România… Alţi investitori români, mai puţin bine intenţionaţi, au înţeles mai bine puterea televiziunii şi au devenit, cu timpul, concurenţi mult prea puternici pentru Ringier…