«Statele din întreaga Europă de Est, cu precădere România și Bulgaria, sunt afectate de condiții economice extrem de dure. E firesc ca în aceste țări, ai căror cetățeni se luptă să aibă parte de un nivel de trai decent, sportul să nu mai reprezinte o prioritate. După decenii în care toate programele olimpice au fost integral finanțate de guverne, acum acestea au cu totul alte necesități. Prin urmare, sportivii au ajuns să se lupte mai mult pentru obținerea de sponsori decât pentru atingerea de recorduri.» Nu este o analiză întocmită anul acesta, ci începutul unui articol apărut în ediția din 10 martie 1991 a cotidianului The New York Times. Paralelele dintre situația sportului românesc de acum 20 de ani și contextul actual sunt descurajante. De pildă, un obstacol în calea finanțării sportivilor era, în opinia jurnalistului, faptul că „mare parte din companiile care i-ar putea sponsoriza dau faliment sau se târăsc de pe o zi pe alta.“
Nu e niciun secret că, și în momentul de față, mărirea și decăderea cluburilor autohtone, indiferent de sportul pe care-l reprezintă, depinde, adesea exclusiv, de bunăvoința finanțatorilor. Probabil cel mai cunoscut exemplu în acest sens este cel al echipei de fotbal Unirea Urziceni, care, după o puternică injecție financiară, devenea, anul trecut, campioana României. Un an mai târziu, răstimp în care patronul Dumitru Bucșaru s-a retras de la cârma echipei, Urziceniul a ajuns, la finalul unui traseu care doar în România pare posibil, pe penultimul loc în Liga 1, fiind retrogradată. Cel puțin la fel de scandaloasă a fost prăbușirea marilor echipe de handbal ale României. După falimentul Rulmentul Brașov, unul dintre cele mai bune cluburi din istoria handbalului românesc, UCM Reșita, vicecampioană en titre și favorită la titlu în acest an, s-a desființat după ce președintele companiei, Adrian Chebuțiu, a fost trimis în arest pentru evaziune fiscală. Iar cu doar două luni în urmă, vedeta sportului, Oltchim Râmnicu-Vâlcea, a fost în pragul colapsului, după ce managerul Oltchim SA, Constantin Roibu, și-a anunțat retragerea. Pe moment, lucrurile par a se fi stabilizat. Oricum, sunt doar câteva dintre exemplele echipelor care, lipsite de surse minime de finanțare proprie, sunt nevoite să stea la mâna patronului.
Și un ultim paragraf din articolul sus-citat: „Eroziunea sporturilor de performanță din Europa de Est ar putea reprezenta un avantaj nemeritat pentru echipele statelor bogate, cum sunt SUA sau Germania“. În continuare, autorul acuza Comitetul Olimpic Internațional de lipsă de implicare în stoparea acestui fenomen. Și îl cita pe directorul de la acea vreme al instituției, François Carrard, care se dezvinovățea pe motiv că „și în cazul în care ne-am permite să-i ajutăm financiar, aceasta nu ar fi o soluție, ci  doar un sprijin artificial. Trebuie ca aceste state să-și schimbe mentalitatea, să realizeze că sportul chiar reprezintă o prioritate, indiferent de situația lor financiară“. Unele au făcut-o, cum este cazul Serbiei, care a excelat de-a lungul ultimilor ani cu precădere în baschet și polo pe apă, iar recent, în tenis, sport în care a devenit una din forțele mondiale: anul trecut a câștigat Cupa Davis, cu contribuția decisivă a celui mai în formă tenismen al momentului, Novak Djokovic. Altele, printre care, din nefericire, ne numărăm, au întârziat.
Subfinanțare prost împărțită
„Dezastru în fotbal! România, fără victorie într-un meci oficial de 17 luni“, „Haosul continuă în tenisul nostru“, „Rușine pentru România! Handbalul românesc, un dezastru“, „Colapsul baschetului românesc: umilite în turneul din Ungaria“. Sunt nici 1% din titlurile de presă din ultimul an care deplâng starea actuală a sportului autohton.
Opiniile trebuie temperate: în final, cu excepția Serbiei, niciunul dintre statele vecine nu a ajuns în prim-planul agendei sportive mondiale în ultimele decenii (dacă omitem Rusia, evident). Una dintre problemele într-adevăr îngrijorătoare este sistemul de finanțare a sporturilor, corelat cu subțierea progresivă a fondurilor dedicate acestui sector. Modul de distribuire a fondurilor îi nemulțumește pe mai toți reprezentanții de seamă ai sportului românesc.
În opinia lui Carmen Tocală, președintele Federației Române de Baschet, „bugetul trebuie structurat după criterii foarte clare, după structuri sportive, după numărul de echipe, după numărul de sportivi practicanţi, numărul de competiţii naţionale şi internaţionale.
Bugetul se dă, însă, numai pe medalii, motiv pentru care noi suntem în permanentă suferinţă.“ Sau, în cuvintele preşedintelui Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, Octavian Morariu, „sunt îngrijorat de starea finanţelor din sportul românesc. De asemenea, mă îngrijorează această lipsă de reformă din sport şi lipsa de susţinere a acestei activităţi din partea unor federaţii, ca şi din partea politicului.
În ziua de astăzi, sportul de performanţă înseamnă foarte mulţi bani, iar dacă statul nu creează condiţiile ca aceşti bani să fie câştigaţi de pe piaţa investitorilor ne va fi foarte greu să ne luptăm cu celelalte ţări“. Aflat la conducerea instituției de șapte ani, Octavian Morariu regretă că „atunci când economia mergea bine nu am putut să facem schimbările care trebuiau. Probabil, va trebui să aşteptăm o perioadă, până îşi revine economia, când am putea discuta din nou despre schimbări. Totuşi, până atunci, sunt tot felul de pârghii prin care putem mări finanţarea sportului.
Mă refer, în primul rând, la tot ce înseamnă jocurile de noroc, la pariurile sportive. Sportul recuperează foarte puţini bani din asemenea lucruri“.
În România există 64 de federații sportive, ce reunesc circa 240.000 de jucători. Cum puțini dintre noi au auzit până acum de mai multe de 20-30 de sporturi, cifra poate părea surprinzătoare.
Motivul este că, pe lângă celebrele federații de fotbal, handbal sau tenis, există și cele de ­bridge, fotbal-tenis (cunoscut mai degrabă drept tenis cu piciorul), radioamatorism, go, oină, orientare, scrabble sau popice. Finanțarea acestora diferă radical de la un sport la altul. Prin urmare, poate părea absurd că Federația Română de Haltere (cu 730 de jucători legitimați) are alocat, anul acesta, un buget de trei milioane de lei, aceeași sumă care revine și baschetului (cu 12.400 de jucători), și mult mai mare decât cea de care au parte federațiile de tenis și box, de 1,7 milioane lei, hochei – 1,62 milioane lei, sau, atenție, ciclism, cu doar 750.000 de lei.