DEUTSCHE WELLE: Articolul din proiectul de revizuire a Constituţiei care prevede că ”cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi” a fost respins de Curtea Constituţională

Articolul din proiectul de revizuire a Constituţiei care prevede că ”cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi” a fost respins de Curtea Constituţională.

Când vor fi publicate argumentele Curţii Constituţionale vor fi mai multe de spus. Deocamdată să observăm un detaliu important. Curtea a respins o nouă formulare dată articolului 15: ”Cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi, se bucură de drepturile şi libertăţile garantate şi stabilite prin Constituţie şi alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

    În varianta actuală a Constituţiei, pasajul subliniat lipseşte. Comisia de revizuire a introdus acest text la propunerea a trei deputaţi PNL care au dorit, pesemne, să lege mai intim Constituţia de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Amendamentul a fost respins probabil din prudenţă logică (să nu se înţeleagă că cetăţenilor străini nu li se recunosc aceleaşi drepturi) sau pentru că a fost considerat redundant (există o trimitere explicită la această Declaraţie la art. 20)

    Dar oricât ar părea de surprinzător, textul respins este în spiritul Constituţiei actuale şi nu face decât să adâncească o pronunţată gândire localistă. Autorii amendamentului, indiferent de ce şi-au propus, nu reuşesc cu adevărat să insufle Constituţiei un spirit universalist, procedând de fapt ca autorii dramatici din secolul al XIX-lea, care adaptau comedii franţuzeşti schimbând numele personajelor şi locul acţiunii. În loc să spună ”Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”, ca în ”Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului” de la 1789, legiuitorul spune ”Cetăţenii români se nasc şi trăiesc liberi…”

    Dar orice ar spune judecătorii Curţii, felul acesta de a gândi se înscrie perfect în litera şi spiritul Constituţiei României din 1991, în care nu există absolut nicio trimitere la om în dimensiunea sa universală sau la Dumnezeu. Aşa cum am văzut deja, francezii îşi întemeiau gândirea politică pe ”drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale Omului”, iar alte texte fondatoare au trimis la o instanţă mai înaltă decât Omul: ”Conştient de responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, însufleţit de voinţa de a sluji pacea lumii în calitate de membru egal în drepturi într-o Europă unită, poporul german adoptă….”(Preambul la Legea fundamentală a Republicii Federale Germania din 23 mai 1949).

    Nu e deloc sigur că astăzi trimiterea la autoritatea lui Dumnezeu din preambul ar mai fi adoptată cu uşurinţă. Am văzut cu ce furie polemică a fost comentată mai peste tot în Europa Legea fundamentală a Ungariei din 2011, care începe cu această invocaţie: ”Binecuvântează-i, Doamne, pe unguri!”

    Dar toate aceste polemici sunt mai puţin importante pentru ce dorim să spunem. Chiar şi în varianta gândirii imanentiste, care neagă omului orice dimensiune eternă, există o aspiraţie spre universalitate, care se exprimă prin scrierea cu majuscule: ”Omul” sau ”Umanitatea”. Ce-i drept, în versiunea cea mai recentă a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se produce o diminuare a ”Omului”, care apare dintr-o dată sub o înfăţişare mult mai modestă, prin trecerea ”fiinţei” la plural: ”Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.” Prin comparaţie, în Constituţia Germaniei se spune: ”Demnitatea fiinţei umane este intangibilă”.

    Am putea spune de aceea că autorii constituţiilor româneşti nu au gândit niciodată la scara Omului, ci a cetăţeanului local. Este adevărat că mai sunt destule asemenea constituţii ”minore”, cum este, de pildă, cea a Spaniei, care tratează subiectul aproape identic, dar acest fapt nu face decât să întărească ceea ce spunem. În România sau în Spania sau în orice alte locuri guvernate de acelaşi spirit, legiuitorul se referă la o umanitate (cetăţenii locului) care trăieşte după o regulă proprie, cu valoare locală, chiar dacă acceptă ca normă suprapusă Declaraţia Universală a Drepturilor.

    Cu alte cuvinte, constituţiile acestor ţări se referă la o umanitate subsidiară. E ceva mai important decât credem. Această ”subsidiaritate” de perspectivă explică multe lucruri, printre care şi indiferenţa faţă de lege şi, în general, faţă de normele abstracte. O umanitate subsidiară nu se simte răspunzătoare decât de ea însăşi, nu are sentimentul că participă la marile evenimente ale Lumii şi se complace, de la sine, într-un fel de margine.