“Fără îndoială noul cod civil (NCC) reprezintă o sursă generoasă pentru  interpretări curajoase, unele părtinitoare sau strict conjuncturale,însă, în calitate de avocat, consider că este esenţial ca interpretarea oricărei reglementări legale să fie înainte de toate,  una juridică şi de specialitate.  Precizăm faptul că avem un exemplu de notorietate cu privire la efectele publicării unor informaţii anacronice care au generat oîinţelegere eronată de către clienţi a efectelor contractelor de leasing.
În perioada de început a crizei economice (2008 – 2009), unii au opinat că,îin măsura în care clientul nu mai poate suporta plata ratelor de leasing, soluţia curată şi fără bătăi de cap pentru client este să aducă echipamentul sau autoturismul la societatea de leasing.”, spune Bogdan Mariţa, şeful comitetului juridic al Asociaţiei Societăţilor Financiare din România(ALB).
Aşa cum probabil este deja cunoscut, NCC aduce în mâna judecătorului instrumente juridice prin care acesta poate interveni în relaţia contractuală dintre părţi. Aceasta nu înseamnă însă că debitorul unei obligaţii contractuale neexercitate în mod culpabil poate beneficia de exonerare, alegând calea instanţei.
Prerogativele instanţei în baza noului cod civil au menirea de a restabili, acolo unde este cazul, echilibrul contractual al contravalorii prestaţiilor şi evitarea unor abuzuri vădit excesive. Contractul de leasing este un contract specific reglementat prin OG 51/1997 astfel cum a fost modificată şi actualizată. Prin Legea 93/2009, leasingul financiar a fost calificat ca fiind activitate de creditare.
Prin urmare orice interpretare a prevederilor legale, indiferent daca sunt în baza NCC, în baza OG 51/1997, sau în baza Codului Fiscal,  trebuie să pornească de la premisa că un contract de leasing financiar este, prin definiţie, un contract de finanţare şi nu o vânzare cu plata preţului în rate sau o închiriere.

Ce presupune un contract de leasing financiar

Clientul se adresează unei societăţi de leasing cu solicitarea de finanţare şi indicarea expresă a bunului  şi a furnizorului cu care el însuşi a negociat condiţiile contractului de vânzare cumpărare şi specificaţiile bunului.  Societatea de leasing acţionează aşadar conform instrucţiunilor clientului achitând către furnizor 100% din valoarea bunului pentru ca apoi să transmită dreptul de folosinţă către client contra unei rate de leasing constând din capital şi dobândă.
În concluzie manifestarea de voinţă a clientului în sensul contractării uneia dintre formele de finanţare accesibile se fundamentează pe alegerea sa exclusivă (fie el contract de credit sau contract de leasing financiar).

Important de menţionat este faptul că situaţia în care un client al unei societăţi de leasing financiar ajunge în procedura de executare silită este aceea în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, îndeosebi obligaţia de rambursare a capitalului pe care societatea de leasing l-a eliberat către furnizor la solicitarea expresă a clientului în cauză, precum şi obligaţia de plată a dobânzii.
Instituţia financiară are la rândul său dreptul de a proceda legal în sensul recuperării şi acoperirii prejudiciului suferit prin întreruperea rambursării finanţării din vina clientului.  

Ce drepturi are creditorul

În caz de reziliere urmată de executare, instituţia financiară poate apela la garanţiile aferente contractului: prima garanţie este posibilitatea societăţii de leasing de a intra în posesia bunului al cărui nud proprietar este. În cazul în care bunul nu este de găsit ori valoarea lui nu acoperă sumele pe care finanţatorul le are de recuperat, acesta din urmă va încerca să apeleze la alte eventuale garanţii (inclusiv să apeleze la “dreptul de gaj general” pe care îl are asupra patrimoniului utilizatorului, în calitate de creditor chirografar).
Conform art. 1538 din NCC, părţile pot conveni să cuantifice încă de la data semnării contractului prestaţia datorată de către partea în culpă, în cazul neexecutării obligaţiei principale, prestaţie denumită “clauză penală”. Conform aceluiaşi NCC, societatea de leasing (ca de altfel orice creditor) poate solicita executarea “clauzei penale”, fără a fi obligată să facă dovada întinderii prejudiciului.
Raţiunea clauzei penale în contractele de leasing financiar şi modalitatea de calcul a acesteia urmăreşte aşadar în mod exclusiv acoperirea tuturor costurilor (capital nerambursat, dobânda de finanţare, costuri administrative, costuri recuperare bun, penalităţi etc.) suportate în baza contractului de leasing de către societatea finanţatoare. În condiţiile în care însă o asemenea “clauză penală” excede în mod vădit scopului mai sus amintit, instanţa, la solicitarea clientului, poate reduce “cuantumul clauzei penale” până la acoperirea integrala a acestor costuri.
Aceasta nu înseamnă însă că intrarea în vigoare a NCC crează posibilitatea exonerării părţii în culpă de la executarea obligaţiilor legal asumate contractual, lărgirea ariei de intervenţie a instanţelor de judecată în cadrul interpretării convenţiilor, având doar rolul de a evita şi de a îndepărta abuzurile contractuale.
Codul civil crează, deci, premisele “sancţionării” de către instanţă a unor clauze contractuale prin care este prevăzut un cuantum prea mare al clauzei penale comparativ cu prejudiciul efectiv suportat de creditor, aceasta însă neînsemnând că NCC protejează conduita clienţilor rău platnici.

Negocieri cu finanţatorul

Codul Civil nu aduce (şi nici nu ar trebui să aibă un astfel de rol) norme noi prin care cei obligaţi la anumite prestaţii se pot pune la adăpostul unor concepte sau instituţii de drept atunci când nu îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale.
Acest rol protectiv este jucat de ani buni de către legislaţia insolvenţei, legislaţia privind protecţia consumatorului (pentru clienţii persoane fizice) şi, mai nou, legislaţia privind concordatul preventiv şi mandatul ad-hoc.
În concluzie, pe lângă măsurile protective oferite de lege, un instrument real de protecţie la îndemâna clientului este  şi diligenţa sa la momentul semnării contractului şi preocuparea acestuia pentru negocierea contractului clauză cu clauză, mai ales că principiul de bază în materie contractuală nu s-a schimbat odata cu NCC: în temeiul art. 1270 NCC, clauzele contractuale, prin semnare, dobândesc  forţa obligatorie pe care o instituţie şi norma legală (“Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”).

Intervenţia instanţei, în baza NCC, nu poate fi decât una de echilibru şi nepărtinitoare clienţilor din a căror culpă exclusivă contractul a fost rezilitat, iar cauza dedusă judecăţii. Important de menţionat este faptul că institutiile financiare nebancare (inclusiv societăţile de leasing), alături de instituţiile bancare şi sub supravegherea Băncii Naţionale a României, au construit programe special pentru client în vederea restructurării contractelor de leasing sau de credit.

Rolul restructurării unui contract de leasing ori de credit este ca, în loc să fie luate măsuri extreme împotriva clientului (executare silită, insolvenţă, etc), părţile să agreeze împreuna asupra unor măsuri de rescadenţare şi reeşalonare. “, mai spune Bogdan Mariţa.
Mădălina Hagima Hristescu este partener al casei de avocatură Hristescu, Marinoiu&Partners