Un lucru este clar în ceea ce priveşte soarta celor care ajung restanţieri la companiile de leasing. Şansele de a mai rămâne în posesia bunului cumpărat prin acest sistem  (în peste 90% din cazuri automobile) sunt aproape nule, dacă nu chiar absolut nule. Spre deosebire de creditele bancare, pe care Capital le-a tratat în episoadele trecute ale serialului dedicat restanţierilor, finanţările prin leasing au particularitatea că bunul achiziţionat rămâne al companiei finanţatoare până la scadenţa împrumutului. Clientul nu se află astfel niciun moment în posesia automobilului,  motiv pentru care nu poate continua să îl conducă după ce se opreşte din plata ratelor. Cazurile în care acest lucru s-a întâmplat sunt izolate, fiind, în primul rând, o consecință a ignoranţei unor angajaţi din companiile de leasing. Cu toate acestea, pre­darea maşinii nu în­seamnă şi sfârşitul problemelor. Ba dim­potrivă, de ce­le mai multe ori abia de-aici încolo încep greutăţile. Pentru că, de cele mai multe ori, nu mai reuşesc să vândă automobilul la valoarea lui i­ni­ţială, firmele de leasing se îndreaptă în instanţă îm­­potriva de­bitorilor, pen­tru a recupera diferenţa. De această dată însă împrumutatul are şanse să scape, iar lacunele substanţiale din legislaţie, precum şi lipsa de pregătire a unor executori judecătoreşti pot  fi un sprijin de  nădejde.
De pe  scaunul şoferului pe băncile tribunalului
Atât reprezentanţii firmelor de leasing, cât şi juriştii, şi specialiştii în recuperarea creanţelor pe care i-am contactat ne-au spus că, în cazul firmelor de leasing, regulile sunt extrem de stricte în ceea ce priveşte plata ratelor. Mult mai stricte chiar decât la bănci. Procedurile de executare silită a datornicului demarează din vreme, iar la împlinirea celor 90 de zile de întârziere care permit recuperarea bunului, acest lucru se întâmplă fără prea multe comentarii sau dificultăţi. De menţionat că firmele de leasing apelează, pentru recuperarea maşinilor şi, ulterior, a diferenţelor de bani dintre suma finanţată şi suma de vânzare a automobilului, la companii specializate. Spre deosebire de bănci, companiile de leasing au trecut la recuperarea bunurilor de la primele semne ale apariţiei crizei. Au negociat puţin şi, în anii 2009 şi 2010, s-au trezit cu parcuri pline de maşini recuperate de la clienţii rău-platnici. Preţurile la care reuşesc să le valorifice sunt, de multe ori, cu până la 30% mai mici decât preţurile medii de pe piaţă. Comparativ cu valoarea finanţată iniţial, dacă vorbim, de exemplu, de o maşină din clasa medie veche de trei ani, preţul scade şi sub jumătate. În aceste condiţii, companiile aleg să îşi dea în judecată foştii clienţi. Peste 80% dintre cei care şi-au pierdut deja maşinile ajung ulterior şi pe băncile tribunalului. „Aici se creează o confuzie. Utilizatorul nu a închiriat un bun, ci a apelat la o modalitate de finanţare a bunului pe care, în cele mai multe cazuri, s-a şi obligat, încă de la început, să îl achiziţioneze la sfârşitul contractului. Astfel, utilizatorii cred că au un bun, au plătit folosinţa lui pentru o anume perioadă şi că, returnându-l, sunt eliberaţi de orice obligaţie. Juridic, lucrurile însă nu sunt deloc atât de simple“, spune directorul juridic al unei companii de leasing importante. Cum funcţionează procedura? Într-o primă fază, dacă încercările de reeşalonare a ratelor eşuează, contractul de leasing este reziliat automat după înregistrarea a două-trei rate restante, iar clientul e obligat să returneze bunul. Dacă nu îl returnează, firma poate trece direct la executare silită, fără a anunţa clientul. În cazul în care acesta returnează de bunăvoie bunul, de cele mai multe ori un automobil, el trebuie să ştie că nu este de-ajuns pentru a stinge litigiul cu firma de leasing. În primul rând, clientul e obligat să achite ratele restante. Apoi, dacă valoarea actuală de piaţă a maşinii plus ratele nu acoperă suma iniţială plătită de compania de leasing pentru automobil, firma va trece la acţionarea în justiţie a clientului pentru recuperarea diferenţei. Toată această procedură este prevăzută în Codul civil şi se aplică şi în cazul ipotecilor bancare, de exemplu, dacă preţul de vânzare al locuinţei nu acoperă valoarea datoriei clientului, banca va trece la executarea altor bunuri. Spre deosebire de bănci, în cazul firmelor de leasing, clientul poate acoperi diferenţa şi cu bani, nu neapărat cu un alt bun. Dacă firma de leasing trece la executarea unui alt bun, iar valoarea acestuia este mai mare decât datoria, clientul va primi înapoi diferenţa. Menţionăm că numărul recuperărilor de automobile luate în leasing a scăzut substanţial în 2011, de la câteva mii sau chiar zeci de mii la doar câteva sute. Grosul restanţierilor vi­ne din 2009 şi 2010.
Lege tocmai bună de speculat
Contestarea executării silite folosind argumente de ordin procedural sau invocarea unor erori comise, din rea-voinţă sau din slabă pregătire, de către executorii judecătoreşti sunt principalele metode prin care puteţi cere suspendarea executării silite sau chiar desfiinţarea ei. Cu alte cuvinte dacă v-aţi trezit cu conturile poprite sau cu bunurile scoase la vânzare chiar şi după ce aţi predat automobilul către firma de leasing, aveţi şanse să scăpaţi. În lumea juridică există cel puţin o problemă de legislaţie, legată de companiile de leasing, care împarte juriştii în două grupuri. Este vorba despre valoarea de titlu executoriu a contractului de leasing. O ordonanţă de guvern din 1997, confirmată de o decizie a Curţii Constituţionale din 2008, conferă contractelor de leasing calitatea de titlu executoriu. Cu toate aceastea, legislaţia din România, inclusiv prin intermediul Codului de procedură civilă, lasă de înţeles că nicio executare silită nu poate fi înfăptuită fără încuviinţarea unei instanţe judecătoreşti. Mai simplu, o lege conferă firmei de leasing posibilitatea de a  declanşa procedura de executare silită fără a mai avea nevoie de încuviinţarea unei instanţe, iar alte legi exclud din start această posibilitate. În acest sens, legea este mai mult decât interpretabilă, avantajează în plină fază creditorul, însă se poate transforma într-un atu pentru debitor. „Din cauza lacunelor şi rigidităţii legislaţiei, învestirea contractelor de leasing cu atributul executoriu deschide posibilitatea existenţei unor abuzuri din partea finanţatorilor, care vor putea să desfiinţeze unilateral contractul fără controlul instanţelor de judecată. Pe de altă parte, executarea unui astfel de titlu executoriu nu este scutită de a face obiectul activităţii jurisdicţionale şi, prin urmare, efectele unei desfiinţări sau executări silite abuzive vor putea fi anulate“, arată un avocat contactat de Capital. Potrivit legii, nu orice instanţă poate emite încuviinţarea pentru executarea silită. În cazul popririi conturilor, de exemplu, încuviinţarea executării silite trebuie emisă de instanţa din sectorul sau judeţul în care este înregistrată banca unde aveţi conturile. În cazul unei maşini, de către instanţa din zona unde este înregistrată maşina şi aşa mai departe. Dacă bunurile ce urmează a fi executate se află în sectoare diferite, firma este obligată să obţină decizii pentru fiecare bun în parte. În opinia mai multor avocaţi contactaţi de Capital, încălcarea procedurilor pe care le-am expus mai sus constituie motive temeinice pentru suspendarea sau chiar desfiinţarea executării silite. În jurisprudenţă au existat deja cazuri câştigate în acest fel, inclusiv câteva pentru finanţări substanţiale, de peste 150.000 de euro.
80% dintre clienţii firmelor de leasing care au ajuns în situaţia de a pierde dreptul de folosire a automobilului sunt daţi ulterior în judecată de  finanţator.
50% din valoarea finanţării reuşesc să obţină, în medie, firmele de leasing în urma vânzării maşinilor clienţilor care nu au mai putut plăti ratele.