De asemenea, s-a hotărât şi recapitalizarea băncilor din UE, fără a se menţiona dacă această capitalizare se va face din surse private sau prin participarea statelor sau a organismelor europene.
Chiar dacă aceste detalii nu au fost stabilite clar, modalitatea în care vor fi implementate aceste măsuri are o importanţă majoră şi aceste detalii vor face diferenţa până la urmă şi vor genera efecte notabile asupra statelor europene. Cu siguranţă, aceste măsuri vor creşte costul capitalurilor şi vor exercita presiune suplimentară asupra bugetelor publice naţionale. Stabilirea unui plafon de reducere cu 50% a datoriei Greciei faţă de bănci, presupunând acceptarea din partea acestora a unor pierderi de circa 100 mil. euro, va lovi în principal băncile elene şi o parte a acestora va fi naţionalizată. Participarea sectorului privat la eşecul Greciei a fost apreciată drept justă de către pieţe şi chiar a condus la o creştere a cotaţiilor băncilor pe burse, însă, după părerea mea, va ridica şi costul solicitat de sectorul privat pentru finanţarea datoriei publice a statelor cu probabilitate ridicată de default. În condiţiile creşterii nevoilor de finanţare ale băncilor din Vest, este îndreptăţită îngrijorarea preşedintelui Băsescu şi a BNR în privinţa expunerii marilor grupuri bancare europene asupra României.
În virtutea amplificării riscurilor de reducere a expunerii băncilor occidentale asupra sistemelor bancare din Europa Centrala şi de Est, se menţionează tot mai des necesitatea încheierii unui nou „Acord de la Viena“, respectiv asumarea menţinerii expunerii actuale de către principalele bănci europene prezente în România. Însă, în opinia mea, un asemenea angajament din partea băncilor ar trebui să presupună şi angajamente ferme din partea statului român, care să constituie un fel de colateral al creditului acordat României, asemenea acordului de finanţare cu FMI/CE. Băncile ar putea fi stimulate să-şi continue activitatea de creditare atât a sectorului public, cât şi a celui privat, dacă autorităţile îşi vor asuma anumite ţinte şi termene-limită pentru implementarea acestora, iar în eventualitatea nerespectării acestora, băncile să se poată exonera de condiţiile acestui angajament. Impunerea unor obiective clare autorităţilor române în schimbul finanţării ar reduce riscurile asumate de bănci şi ar creşte rata de rentabilitate a capitalurilor, mai ales că statul român nu a ajutat cu nimic sistemul bancar, şi forma iniţială a Ordonanţei nr. 50 a produs chiar pierderi considerabile băncilor.
Condiţiile pe care le-ar putea impune băncile autorităţilor ar trebui să grăbească procesul de reformă şi eficientizare a sectorului public şi să impulsioneze revenirea economiei româneşti. Astfel, printre condiţiile care ar putea fi impuse de băncile semnatare ar putea fi: stabilirea unui grad minim de absorbţie a fondurilor europene; îmbunătăţirea cadrului juridic, în special a legislaţiei fiscale; stabilirea unui nivel maxim al deficitului bugetar; implementarea unor măsuri viabile pentru reducerea arieratelor şi eficientizarea companiilor de stat; stabilirea unui plafon minim al investiţiilor de capital în PIB şi transparenţa totală a cheltuirii acestor bani de către autorităţi; reducerea cheltuielilor cu bunurile şi serviciile, precum şi cu salariile şi stabilirea unor plafoane fixe ca pondere în PIB, pentru a stimula statul să continue reforma aparatului bugetar. De asemenea, consider că ar fi o măsură de prudenţă menţinerea nivelului actual al ratelor rezervelor minime obligatorii până la încheierea unui nou „Acord de la Viena“, pentru a minimiza riscurile de reducere a expunerii pe România.
MELANIA HĂNCILĂ,
Head of Research and Strategy Dept., Volksbank România
