Sfântul Ierarh Silvestru, Episcopul Romei

Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche şi a fost ucenic al lui Quirinus prezbiterul, om iubit de Dumnezeu şi înţelept, ortodox în credinţă, de la care a învăţat înţelepciunea cărţii şi bunele obiceiuri. Silvestru a trăit în timpul domniei lui Diocleţian (284-305) şi a Împăratului Constantin cel Mare (306-337).

Împărăţind în acea vreme marele Constantin (306-337), nu era încă luminat cu Sfântul Botez. Se spune că Sfântul Silvestru este cel care l-a pregătit şi botezat pe împărat, grăindu-i astfel:

„Se cuvine mai întâi să posteşti, ca astfel cu rugăciunea, cu lacrimile şi cu mărturisirea păcatelor tale să milostiveşti pe Dumnezeu. Să lepezi porfiră şi coroana şapte zile şi să te închini în cămările palatului tău în sac şi în cenuşă, să faci pocăinţă, plângând şi căzând la pământ, apoi să porunceşti să se închidă templele idoleşti, iar jertfele lor să înceteze şi pe creştinii care sunt izgoniţi să-i liberezi, iar celor ce şed în legături să le dăruieşti pace; apoi să fii bun celor ce te roagă, toate cererile cele drepte să le împlineşti şi să dai din averile tale săracilor milostenie multă”. Împăratul a făgăduit ca toate acestea cu lucrul să le împlinească, iar episcopul, punând mâna pe capul său, s-a rugat şi l-a pregătit pentru Botez.

A fost multă bucurie pentru numărul mare de credincioşi, ce se afla acum în Roma, încât trebuiau să fie izgoniţi din cetate toţi cei care nu voiau să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Domnul nostru nu voieşte ca cineva să vie la dânsul silit, ci de se apropie cineva de bunăvoie şi cu gând bun, pe acela îl primeşte cu milostivire. Deci, liber este fiecare să creadă cum voieşte şi să nu se prigonească unul pe altul”. Acest răspuns împărătesc a înveselit şi mai mult poporul, căci îi lăsa pe toţi să vieţuiască în libera lor credinţă, potrivit doxologia.ro.

Sfântul Silvestru a fost Episcop al Romei timp de 23 de ani şi 10 luni. A luptat pentru mărturisirea adevărului, descoperindu-le hulitorilor că Hristos nu a fost un simplu om, ci Fiul lui Dumnezeu, că El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Sfântul a trecut la cele veşnice în anul 335.

Sfântul Cuvios Serafim de Sarov

Sfântul Serafim a fost fiul unor negustori cucernici din oraşul Kursk. El s-a născut în anul 1759, primind numele de botez Prohor. A crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos. La 17 ani a părăsit lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi a intrat în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul Rugăciunii lui Iisus.

După opt ani petrecuţi ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah. Curând după aceasta, împlinind 16 ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuţă din desişul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câţiva kilometri de mănăstire.

Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o „Sfântul Munte”, gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului. Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul.

Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o „povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos. La început, Sfântul se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.

Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă, în picioare sau îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gândurilor.

Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la mănăstire unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.

Sfântul Serafim a trăit o vreme în deplină singurătate şi tăcere

Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în „pustia” sa şi, nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.

La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii, în număr din ce în ce mai mare.

Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.

Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: „Care este scopul vieţuirii creştine?”. Părintele Serafim îi răspunse: „Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.

Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălucind de lumină. La 1 ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: „Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite”. Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte. Canonizarea sa a fost săvârşită în anul 1903, la 70 de ani de la trecerea la cele veşnice.


Te-ar putea interesa și: