Contraargumentul lui Bill Easterly la politicile Bancii Mondiale este simplu si greu de combatut: putem sa analizam oricare dintre proiectele de dezvoltare pe care Banca le-a finantat si vom constata ca rezultatele sunt, in cel mai bun caz, nesemnificative, daca nu cumva nule ori chiar contrare. Concluzia: este o iluzie ca doar pompand fonduri in cutare sau cutare tara vom obtine drept urmare o crestere a PIB si, prin aceasta, o sporire a veniturilor, a calitatii vietii etc.
Teoria lui Easterly pune la colt politicile practicate cu perseverenta de Banca Mondiala si sustinute entuziast de presedintele James Wolfensohn, cunoscute sub numele de fundamentalism financiar: este destul sa pui bazele unei infrastructuri (altfel spus: sa finanteze investitiile in tehnologie, sosele, sisteme de irigatii) si, pe termen mediu si lung, intreaga economie se va pune in miscare. Ceea ce Banca a si facut, valoarea totala a proiectelor de acest fel pe care le-a finantat, cu dobanda zero sau simbolica, in perioada 1968-1990, ridicandu-se la 28 de miliarde USD.
Numai ca infrastructura nu este productiva prin ea insasi, iar cea mai buna demonstratie o constituie faptul ca niciuna dintre tarile care au beneficiat de asemenea imprumuturi nu au inregistrat o crestere a PIB. O intelepciune pe care Banca n-ar fi platit-o atat de scump, daca ar fi urmarit atitudinea investitorilor privati, ale caror plasamente in aceste tari s-au redus la jumatate, ca pondere in totalul mondial.
Daca insa nu te rezumi la statistici globale si faci studii de caz pe un proiect sau altul, poti descoperi povesti aberante, dar autentice. Pilda preferata a lui Easterly este o investitie din Tanzania, care a intrat in mai toate manualele cu titlu de contraexemplu: 1) Niciodata sa nu construiesti o fabrica de pantofi intr-o tara africana tropicala, unde populatia umbla desculta ori in sandale. 2) Daca totusi ridici o fabrica acolo si folosesti structuri de aluminiu, nu uita sa o dotezi cu un sistem de conditionare a aerului. S.a.m.d. Fapt este ca investitia din Tanzania n-a avut, in cel mai bun an al sau, un grad de utilizare a capacitatii de productie mai mare de 4%, iar in mai
putin de zece ani a fost definitiv abandonata.
Papa a pus umarul la stergerea datoriilor
Cauza ineficientei proiectelor devenise evidenta pana si pentru conducerea Bancii Mondiale: proasta gestionare a banilor. Ca urmare, s-a trecut la o noua strategie, aceea a imprumuturilor conditionate: va dam credite, daca aplicati ajustari structurale in economie. Aceasta schema porneste de la stravechea tehnica de dresaj prin folosirea simultana a biciului si a bucatelei de zahar, in alternativa, in ideea ca toata lumea va prefera in mod categoric zaharelul. Banca a prevazut corect, dar numai pe jumatate: 1.055 de credite in valoare de 556 miliarde USD au fost dirijate, pe aceasta schema, catre 119 tari. Cum ar spune Easterly, prea mult zaharel ca sa mai simta cineva si biciul.
A treia stratagema de baza pe care a aplicat-o Banca Mondiala – ca o consecinta a presiunii create de miscarea anti-globalizare sub influenta unor formatori de opinie ca economistul Jeffrey Sachs, faimosul Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea sau Bono, liderul grupului rock U2 – a constat in stergerea datoriilor tarilor cele mai impovarate, mizandu-se pe ideea ca fondurile astfel disponibilizate vor fi redistribuite catre educatie, sanatate, crearea de noi locuri de munca si, in general, investitii.
Nimic din toate acestea nu s-a intamplat, observa William Easterly, deoarece guvernantii au risipit banii cu aceeasi nonsalanta cu care se indatorasera prima data. Cele 33 de miliarde USD de care au fost iertate 41 dintre cele mai indatorate tari fata de Banca Mondiala au fost rapid inlocuite de noi imprumuturi, totalizand 41 de miliarde USD, fara ca veniturile medii sa se ridice cu un procent.
Tarile sarace trebuie sa se bata pentru credite
Solutia pe care o predica Easterly este tot aceea a biciului si zaharelului, dar cu accent clar pe cel dintai instrument: tarile incapabile sa gestioneze fondurile sa fie taiate de pe lista clientilor Bancii Mondiale, iar cele merituoase sa fie rasplatite. Scuzele de orice fel – conjunctura defavorabila, calamitati naturale, recesiune etc. – nu au nici o valoare si nu trebuie acceptate.
Atata vreme cat, in circumstante similare, unele guverne inregistreaza numai performante, in timp ce altele esueaza lamentabil si in serie, rezulta ca explicatia trebuie cautata in modul cum sunt administrati banii. Si atunci, sustine Easterly, logica lucrurilor ar impune Bancii sa acorde fondurile pe baza unui concurs de proiecte de reducere a saraciei si de crestere a PIB, intre tarile care solicita imprumuturi.
Favorizate se cuvine sa fie proiectele care tintesc dezvoltarea infrastructurii institutionale, mai ales pe zonele deficitare din lumea a treia, cum ar fi sectorul bancar, protejarea drepturilor de proprietate, stimularea investitiilor private. Experiente deja consumate cu succes in Bangladesh, Coreea, India, China, Mauritius arata ca asemenea investitii sunt cu mult mai eficiente si, in sens larg, cu adevarat productive.
