Cel mai bun exemplu în favoarea acestei analize este Panteonul din Roma. Deși are aproape 2000 de ani vechime, această minune a lumii antice, care deține recordul pentru cea mai mare cupolă din beton nearmat din lume, se conservă foarte bine și în prezent. 

Simbol major al Romei, Panteonul este adesea reprezentat cu admirație în documentare și în alte producții din lumea divertismentului. Impresionantul edificiu este prezent chiar și în jocuri de cazino, așa cum este, de exemplu, Parthenon: Quest for Immortality de la producătorul de sloturi online NetEnt. Denumirea Panteonului vine din latină și greacă, însemnând „templul dedicat tuturor zeilor”. 

Pe de altă parte, în ciuda faptului că a fost ignorat multă vreme de autorități și nu a fost întreținut în mod optim, Colosseumul din Cetatea Eternă, scena a mii de lupte corp la corp între gladiatori, este totuși parțial existent și acum, obiectiv turistic nelipsit din traseele celor care vizitează Capitala Italiei.

Betonul roman, un material extrem de rezistent

Aceste opere arhitecturale ale romanilor se bazau pe un material de construcție unic, denumit beton pozzolanic. Este vorba despre un material foarte durabil, care a determinat rezistența incredibilă a structurilor pentru care a fost utilizat. Proprietățile remarcabile ale betonului roman au fost atribuite amestecului a două ingrediente. Pe de o parte var, pe altă parte puzzolană, un amestec de cenușă vulcanică. Acest material este denumit după orașul italian Pozzuoli, unde se găsește un depozit semnificativ. Specialiștii în construcții cunosc faptul că puzzolana este un material de construcție bogat în dioxid de siliciu, întrebuințat la fabricarea cimentului de mare rezistență. Puzzolana și varul, amestecate cu apa, determină un beton extrem de solid.

Pentru a aprofunda subiectul, o echipă internațională de cercetători condusă de Massachusetts Institute of Technology (MIT) a analizat betonul roman, în căutare altor date despre formula utilizată în urmă cu două milenii. Studiul s-a realizat pe baza de eșantioane de beton roman din situl arheologic de la Privernum, în Italia.

Secretele betonului folosit de romani

Mostrele colectate de cercetători au fost supuse microscopiei electronice cu scanare de mare suprafață și spectroscopiei cu raze X cu dispersie de energie, difracției de raze X pe pulbere și imagisticii avansate. Practic, se poate spune că tehnologia de ultimă generație – la care suntem campioni din punct de vedere istoric – ne ajută acum să înțelegem detalii despre materiale de construcție folosite în urmă cu 2000 de ani – capitol la care pare că încă mai avem de învățat…

Pe baza analizelor realizate de echipa de cercetare, s-a concluzionat că unele speculații nu se adeveresc. Cel mai probabil, betonul roman a fost realizat prin amestecarea varului viu direct cu puzzolana și apă la temperaturi foarte mari, singur sau alături de varul stins. „Atunci când betonul în ansamblu este încălzit la temperaturi ridicate, acesta permite reacții care nu sunt posibile dacă ați folosi doar var stins, producând compuși asociați cu temperaturi ridicate care altfel nu s-ar forma. De asemenea, această temperatură crescută reduce semnificativ timpii de întărire și de priză, deoarece toate reacțiile sunt accelerate, permițând o construcție mult mai rapidă”, a explicat Admir Masic, cercetător la MIT.

Demn de subliniat este că procedeele folosite de romani aveau și un alt avantaj: betonul astfel rezultat avea capacitate de auto-vindecare. În momentul în care se formează fisuri în beton, acestea se deplasează către claste de var, care au o suprafață mai mare decât alte particule din matrice. Când apa pătrunde în fisură, aceasta reacționează cu varul pentru a forma o soluție bogată în calciu care se usucă și se întărește sub formă de carbonat de calciu. Fisura se astupă, fără a mai permite degradarea imediată.