Întârzieri, amânări, modificări. Nici la 20 de ani de la Revoluţie, regimul proprietăţilor confiscate de comunişti n-a fost clarificat. Întreg demersul a pornit cu stângul, în condiţiile în care chiriaşii au fost dintotdeauna favorizaţi, faţă de proprietarii deposedaţi.

Una din primele legi adoptate după Revoluţie a fost interzicerea tranzacţiilor cu terenuri. Apoi, în februarie 1990, s-a dat legea care a făcut milioane de români proprietari. Locuinţele construite de comunişti, în foarte multe cazuri pe terenuri naţionalizate, au fost vândute la chiriaşi pe preţuri de nimic. Legea a fost completată de o nouă reglementare (Legea 85/1992).

Pentru un aparament de două camere, confort 1, preţul a fost stabilit la 76.600 de lei. Iar cele de trei camere s-au vândut cu 123.700 de lei. În primul rând, preţurile erau extraordinar de mici chiar şi pentru vremea respectivă: două salarii medii lunare la nivelul de la sfârşitul lui 1992. Apoi, cumpărătorilor li s-a dat posibilitatea să achite preţul în 25 de ani. S-a ajuns astfel ca ultimele rate să reprezinte mai puţin decât preţul unei pâini. Dacă legile din 1990 şi 1992 vizau locuinţele vândute de comunişti (fie direct de stat, fie de firmele de la vremea aceea), în 1995 statul a adoptat legea 112, care a dat drumul la vânzare a apartamentelor naţionalizate, ocupate de chiriaşi. Din nou, la preţuri derizorii.

Nici situaţia terenurilor agricole n-a scăpat de haosul legislativ: întâi s-au privatizat cooperativele, apoi li s-a dat dreptul foştilor proprietari să-şi revendice domeniile. S-au impus limite cantitative (5 hectare de familie), majorate ulterior – fapt ce a dus la fărâmiţarea proprietăţilor.

În plus, legea a fost neclară de la început, fapt care a îngreunat demersurile legele. De exemplu, foştii proprietari trebuiau să depună o cerere de retrocedare la primării, care să le comunice situaţia imobililului sau terenului respectiv. Mulţi au aşteptat ani de zile pentru acel răspuns (din cauză că primăriile riscau, în cel mai fericit caz, doar amenzi minuscule raportat la valoarea proprietăţii).

Se estimează că numărul dosarelor nesoluţionate încă depăşeste 200.000. Multe ajung la CEDO, România pierzând pe bandă rulantă procesele pe tema proprietăţii. Pe lângă costurile din bani publici, pe care le implică deciziile CEDO, statutul neclar al proprietăţii împiedică sau întârzie construirea de drumuri, demararea unor mari investiţii private şi dezvoltarea agriculturii.

DETALII:
Click aici pentru a reveni la articolul „Top 10 aberaţii legislative”.

 

 

Te-ar putea interesa și: