După anunțarea unei carantine naționale acum un an, am constatat că nici un premier de după 1940 nu se mai adresase națiunii cu vești atât de grave. Și dacă Winston Churchill a mobilizat națiunea într-un efort comun contra unui inamic vizibil, Boris Johnson a ordonat țării să stea în case pentru a înfrânge unul invizibil.

Mulţi credeau că va fi o măsură efemeră de sănătate publică

La acea vreme „carantină” nu era un cuvânt prezent în vocabularul majorității populației și consecințele ei erau necunoscute. Premierul afirmase de fapt că măsurile de urgență ce restricționau deplasarea și întâlnirea oamenilor urmau a fi revizuite în decurs de trei săptămâni, ceea ce i-a determinat pe mulți să-și imagineze că nu era vorba decât de o măsură efemeră de sănătate publică, doar cât să-i luăm fața virusului.

Boris Johnson vorbea despre aplatizarea curbelor și strivirea pălăriilor sombrero, numai că cei în cunoștință de cauză erau conștienți că va fi ceva de durată. Că și-au dat seama sau nu cât de mult va dura, e o altă chestiune.

Și nici acum nu s-a terminat. Cu toate că am redus considerabil numărul cazurilor, spitalizărilor și deceselor printr-o combinație între o a treia carantină și un program de vaccinare de un succes excepțional, țara rămâne sub niște restricții care nu ar trebui niciodată impuse unui popor liber altcândva decât în cele mai extreme circumstanțe – cu care, se poate argumenta, acum nu ne mai confruntăm, potrivit The Telegraph.

Schimbări în politica Guvernului britanic

Parlamentarii, cărora săptămâna aceasta li se va cere să reînnoiască puterile de urgență pentru încă alte șase luni, ar trebui să solicite dovezi irefutabile privitoare la necesitatea lor. Nu e suficient ca Guvernul să afirme că ar fi bine să avem aceste puteri la îndemână, doar în caz de nevoie. În caz de ce nevoie?

Boris Johnson a explicat luni care ar putea fi acel pericol, când a afirmat că al treilea val care se umflă pe continent se va „sparge de țărmurile noastre”, sugerând implicit că acest lucru ar putea determina o schimbare de raționament. El s-a angajat să respecte o foaie de parcurs pentru redeschiderea țării la date deja stabilite, însă și-a rezervat dreptul de a le amâna în anumite circumstanțe.

Dar acum putem vedea cum se fac repetiții pentru invocarea acelor circumstanțe. Dacă ni se spunea cândva că restricțiile vor fi diluate atunci când sistemul medical nu va mai fi în pericol de a fi copleșit, acum regula pare a se fi schimbat: vor fi ridicate în funcție de numărul de noi cazuri zilnice. O politică de eradicare, dacă despre asta e vorba într-adevăr aici, nu poate fi susținută și nici nu ar mai trebui susținută acum, când vaccinul le oferă protecție celor mai vulnerabili.

Răbdarea țării s-ar putea apropia de final, iar protestele de stradă nu sunt departe

Acum un an existau dubii că britanicii vor accepta asemenea restricții asupra vieților lor, și uite totuși că au făcut-o, în parte și pentru că au fost plătiți s-o facă printr-un raid colosal asupra finanțelor publice, dar și fiindcă ei au crezut încontinuu că sfârșitul interdicțiilor nu e departe. Și cu toate că acel termen-limită se tot prelungea, foaia de parcurs le-a revigorat speranța.

Și dacă le-a revigorat-o doar pentru a le-o zdrobi din nou, atunci răbdarea țării se va epuiza. Amplificarea protestelor, care acum au ajuns să fie deturnate de huligani, cum s-a întâmplat duminică la Bristol, ar putea fi foarte bine rezultatul acestei frustrări.

Am scris tot aici, în editorialul de acum un an, că a le cere tuturor să facă aceste sacrificii necesită și ceva la schimb din partea statului: să le ofere oamenilor măcar o idee despre când se va încheia totul. Acum, un an mai târziu, încă nu știm nimic sigur.

Sursa foto: Dreamstime