Globalizarea şi tehnologia reduc distanţele şi măresc uşurinţa cu care un produs sau serviciu poate fi procurat în principiu de oriunde. Acest lucru este în mod deosebit valabil în domeniul serviciilor internaţionale, întrucât multe ţări au liberalizat comerţul internaţional cu servicii şi, în general, serviciile se impozitează mai simplu şi mai puţin restrictiv în comparaţie cu bunurile (e.g. nu există în mod normal taxe vamale, formalităţi de import-export etc.).
Totuşi, aceste servicii sunt impozitate, şi în acest spaţiu aş vrea să ating câteva aspecte fiscale aferente, care câteodată dau naştere la controverse şi interpretări diferite. Mă voi referi strict la situaţia serviciilor prestate de către o persoană juridică străină unei persoane juridice din România. Volumul şi diversitatea lor cresc în fiecare an, şi înţelegerea implicaţiilor fiscale devine din ce în ce mai importantă.
În mod normal, sunt trei impozite sau taxe principale care au incidenţă asupra unui asemenea serviciu: TVA, impozit pe profit şi impozit prin reţinere la sursă.
În ceea ce priveşte TVA, deseori e suficient să se reţină un simplu fapt şi anume: indiferent de situaţia specifică în care se află cumpărătorul român, în vasta majoritate a cazurilor, cumpărarea unui serviciu din străinătate nu implică decât taxarea inversă cu TVA.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit, situaţia e relativ bine cunoscută: atâta timp cât există documentaţia explicativă cerută de lege, costurile cu serviciile cumpărate din străinătate sunt deductibile (art. 21, paragraful (4), litera m) din Codul fiscal).  Desigur, suficienţa documentaţiei a fost, este şi va fi un subiect de controversă între contribuabili şi autorităţi, în contextul controalelor fiscale, dar cel puţin opţiunile sunt bine tranşate şi cunoscute în practică.
Cum tratăm impozitul cu reţinere la sursă
Comparativ cu cele de mai sus, impozitul prin reţinere la sursă este mai complex şi am constatat, în ultimii ani, că există deseori o înţelegere neadecvată a implicaţiilor acestui impozit asupra serviciilor cumpărate din străinătate. Este interesant că în prezent fiscul este rareori cel care interpretează greşit sau restrictiv prevederile legislaţiei române şi internaţionale, ci mai des în această postură se află contribuabilul român, cumpărător de astfel de servicii.
Pentru a înţelege mai bine aplicabilitatea acestui impozit, mai jos am prezentat un algoritm simplu de aplicat în formă de Q&A:

Q1: Serviciile sunt de fapt redevenţe sau comisioane?
A: Dacă nu sunt redevenţe, vezi Q2; dacă da, vezi Q4.
 
Q2: Serviciile sunt prestate în România?
A: Dacă da (sau dacă ele sunt de management şi consultanţă), vezi Q3; dacă nu, nu se reţine niciun impozit.

Q3: Prestatorul serviciului poate să invoce o convenţie de evitare a dublei impuneri între ţara lui şi România?
A: Dacă da, foarte probabil acea convenţie nu lasă România să perceapă niciun impozit (a se vedea articolul standard „Profiturile întreprinderilor“ sau unul similar din convenţie). Dacă nu, se reţine 16% la sursă.

Q4: Beneficiarul plăţilor de redevenţe/comisioane poate să invoce o convenţie de evitare a dublei impuneri între ţara lui şi România?
A: Dacă da, trebuie văzut dacă res­pectiva convenţie reduce impozitul prin reţinere la sursă sub 16% (a se vedea articolele specifice din convenţie – comisioanele sunt deseori scutite, însă redevenţele de regulă nu sunt, deşi cota de impozitare în cazul lor este frecvent redusă la 10% sau chiar 5%, în cazul anumitor convenţii). Dacă nu se poate invoca o astfel de convenţie, se reţine impozit de 16% la sursă.
Cum plătim în cazul redevenţelor
Dacă este vorba de plăţi de redevenţe efectuate de persoane juridice române către persoane juridice afiliate din state membre UE sau AELS, în anumite condiţii (referitoare la procentajul de deţinere şi durata deţinerii) se poate aplica şi scutirea pe baza Directivei privind dobânzile şi redevenţele.
În mod normal, e greu de confundat plata pentru un serviciu „normal“ cu o plată de redevenţă, întrucât definiţia redevenţei în legea română şi în convenţiile de evitare a dublei impuneri e oarecum standardizată şi clară. Totuşi, uneori această distincţie nu e uşoară, şi atunci asemenea prestaţii trebuie analizate luând în calcul toate elementele definitorii.
Un exemplu în acest sens sunt serviciile arhitecţilor. Pe lege, redevenţa se referă, printre altele, şi la „orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al oricăruia dintre următoarele: […] b) orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie ori software […] know-how“ (art. 7, paragraful (1), punctul 28 din Codul fiscal). Ce sunt serviciile arhitecţilor? Ce reprezintă schiţele şi desenele în care se concretizează deseori munca lor? Răspunsul depinde de circumstanţe. De pildă, dacă desenele şi schiţele sunt cedate complet beneficiarului, fără ca arhitectul să-şi păstreze anumite drepturi asupra lor, atunci, probabil, nu este redevenţă şi se poate aplica algoritmul de la punctele Q1-Q3 de mai sus.  Dacă desenele şi schiţele se dau mai degrabă în folosinţă decât să se transfere integral, atunci mai curând se aplică punctul Q4 de mai sus.
Aici e important de reţinut că, totuşi, şi în cazul unor plăţi ce sună a redevenţă şi deci ar putea comporta un cost fiscal în plus, uneori se pot negocia termenii contractuali astfel încât acest cost să fie evitat.
Alex Milcev, Partener,
departamentul de Asistenţă fiscală,
Ernst & Young România