Cantitatea imensă de energie stocată în nucleul atomic ar putea „să transforme un continent pustiu, să topească polii înghețați, să prefacă întreaga lume într-o senină grădină a Edenului”, se entuziasma chimistul Frederick Soddy în 1908.
Folosită în scopuri militare, însă, aceeași energie poate face exact opusul, să transforme în câteva clipe grădini luxuriante în deșert. Idealiștii au nădăjduit că acest potențial distrugător va fi compensat de utilitatea sa în viața de zi cu zi, ca sursă de electricitate ieftină, constantă și sigură. Speranțele nu li s-au împlinit și e deja prea târziu să sperăm că li se vor mai împlini de acum încolo.
Acum 26 de ani, publicația noastră nota că singura șansă a industriei atomice muribunde la acea vreme era „să se înceapă construcția a cât mai multe reactoare nuclare, să se dovedească, pe un interval mai îndelungat, că nu afectează securitatea populației, și să nu-și piardă faima de cea mai ieftină sursă de energie”. Până aici am avut dreptate. În schimb, concluzia noastră cum că această industrie „e la fel de sigură ca o fabrică de ciocolată” a fost cam pripită. Nici o lună mai târziu, unul dintre reactoarele de la Cernobîl exploda, omorând zeci de muncitori aflați la momentul acela în fabrică și specialiști trimiși la fața locului pentru gestionarea dezastrului;  mai multe continente au fost contaminate, suprafețe mari au devenit nelocuibile, iar zeci de mii de oameni au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și să plece unde vedeau cu ochii. Efectele exacte ale acestei calamități au rămas necunoscute până în ziua de azi.

Et tu, Japan

Apoi, un sfert de secol mai târziu, timp suficient cât cicatricile produse de accidentul de la Cernobîl să se vindece și să reapară voci care să proclame „renașterea nucleară”, s-a întâmplat din nou. De data aceasta, autoritățile, politicienii și industriașii din „satul nuclear” al Japoniei, așa cum fusese alintată zona afectată, nu mai erau membri atotputernici ai partidului unic, într-o dictatură decăzută; dimpotrivă, aceștia trebuia să răspundă în fața alegătorilor, acționarilor, societății per ansamblu. Cu toate acestea, acești oameni s-au lăsat orbiți de entuziasmul pentru energia nucleară, permițând implementarea unei legislații stângace în domeniu și a unor sisteme de securitate care s-au dovedit ineficiente; ba chiar, în tot acest timp, ajunseseră să promoveze un mit al siguranței energie nucleare.
Nu toate democrațiile au avut această abordare nefericită. Pe de altă parte, însă, energia nucleară nu mai e de mult apanajul democrațiilor. Dovadă că cele mai mari investiții de profil sunt anunțate de China – cu precizarea că într-un stat atât de întins, chiar și un interes modest arătat de autorități li se va părea imens țărilor de mici dimensiuni. Evident că, pentru a evita o reeditare a episodului Fukushima, sistemul chinez de reglementare a acestui sector va fi mult îmbunătățit. În plus, deja fabricile nucleare de aici sunt cele mai moderne și mai sigure proiectate până acum. Conceptul de siguranță, însă, e destul de complex și nu ține doar de performanța tehnică, ci și de reglementări serioase și de o cultură a inovației, care să-i împingă pe specialiști să se întrebe permanent ce riscuri ascunse s-ar mai putea ivi. Cu alte cuvinte, elemente la care state precum China sau Rusia nu excelează.
Oriunde în lume, normarea oricărui sector e mult mai dificilă atunci când regulile sunt impuse prin decrete guvernamentale. Totuși, fără implicarea statului,e puțin probabil ca mediul privat să dorească să se implice în proiecte nucleare. Și asta, pentru că ar însemna să se complice cu piedicile puse de opozanții acestor proiecte, dar și cu schimbările de poziție ale guvernelor – probabil că decizia Germaniei de a suspenda activitatea tuturor centralelor nucleare, luată imediat după accidentul din Japonia, a dat fiori reci reprezentanților industriei din întreaga lume. Apoi, și pentru că ridicarea reactoarelor presupune investiții fabuloase. Puținele proiecte europene aflate încă în faza de construcție și-au depășit de mult bugetele. Iar în SUA, țara cu cea mai solidă „flotă nucleară”, descoperirea gazului de șist a făcut ca energia atomică să nu mai pară chiar atât de ieftină; prin urmare, lansarea de noi proiecte de centrale mai este plauzibilă doar pe piețele reglementate, cum sunt cele din Sud-Estul continentului nord-american.

Tehnologie pentru o lume mai scumpă

Pentru ca energia nucleară să reînceapă să aibă căutare, va trebui fie să se ieftinească, fie să se scumpească celelalte metode de producție energetică. Teoretic, mai verosimilă este cea de-a doua variantă. Pentru moment, nimeni nu-și asumă prejudiciile aduse mediului de combustibilii fosili, așa că valorificarea emisiilor de carbon ar duce la scumpirea acestui tip de energie. Noi, cei de la The Economist, batem de mult timp moneda pe necesitatea taxării emisiilor și eliminarea subvențiilor din sectorul energetic. Totuși, e puțin probabil ca această inițiativă să aibă efecte în cazul energiei nucleare. Limita pentru emisiile de carbon propusă în Regatul Unit, echivalentul a 30 de euro pe tonă (deci de patru ori mai mare decât prețul actual de pe piața europeană de carbon) a fost stabilită în ideea revitalizării industriei atomice prin construcția de noi facilități. Cel mai probabil, pentru ca acest scenariu să se împlinească, va fi nevoie de stimulente mai serioase de atât.

Chiar dacă energia nucleară va reîncepe să se dezvolte datorită taxării emisiilor, ca să devină cu adevărat competitivă trebuie să devină mai accesibilă. Or, în ciuda tuturor programelor guvernamentale generoase de cercetare în domeniu, lansate în întreaga lume și întinse de-a lungul ultimelor decenii, spectrul ieftinirii nu este prea apropiat. Pentru ca o industrie să reușească să inoveze cu adevărat, e nevoie ca producătorii să se concurenze în privința soluțiilor de proiectare, reglementările să fie ușor de respectat, iar piața să-i întâmpine cu brațele deschise pe jucătorii nou-intrați. Așa se face că unele surse de energie regenerabilă s-au ieftinit de-a lungul timpului, ținând seama de exact aceste criterii. În cazul industriei nucleare, însă, pare că nimic nu se mișcă în această direcție. Promotorii energiei atomice spun că, pentru a evita problemele iscate în jurul mamuților de acum, soluția ar fi construcția de reactoare mici, produse în masă. Nu toată lumea e de aceeași părere: în primul rând, pentru a se dovedi viabile, aceste minireactoare ar trebui lansate într-o piață concurențială, care în momentul de față nu există.
Trăgând linia, sectorul nuclear nu a murit încă, ba chiar mai poate da naștere la inovație. Pentru asta e nevoie de timp: în final, balenele se dezvoltă mai lent decât musculițele de de oțet. Realist, capacitățile nucleare nu-și vor înceta activitatea peste noapte. Mai mult, o bună parte din reactoarele contractate în ultima perioadă vor începe să opereze abia în secolul 22. Iar închiderea tuturor unităților, chiar dacă nu au dat niciun semn de slăbiciune și funcționau foarte bine pe o piață reglementată, așa cum s-a întâmplat în cazul Germaniei, nu prea are sens. În plus, statele îngrijorate de problema independenței energetice le vor construi în continuare, la fel cum vor continua să facă investiții și statele interesate de dezvoltarea de armament nuclear. Toate acestea, corelate cu creșterea prețului combustibililor fosili, ar înconjura din nou energia nucleară de o aură de atracție. Niciodată însă nu va mai nădăjdui cineva la capacitățile sale de a transforma lumea.
Capital este partenerul exclusiv în România al publicației The Economist