Amenințările la adresa zonei euro par să se fi domolit pentru moment. Totuși, revenirea la o monedă unică puternică se va întinde pe mulți ani, ani dureroși și, posibil, plini de violențe. Presiunea pe buget și reformă a ajuns la apogeu în Grecia, Portugalia, Spania și Italia, unde oamenii ies de câteva săptămâni în stradă. Și totuși, o problemă imensă, incomparabilă ca dimensiuni, pândește după colț: într-un singur cuvânt, este vorba de Franța.  

Franța s-a aflat de la bun început în centrul zonei euro, așa cum, anterior, reprezentase miezul Uniunii Europene. Președintele François Mitterrand a fost cel care a insistat pentru lansarea uniunii monetare, sperând că astfel va reîntări statutul țării sale în UE, intrată la acea vreme în sfera de influență a Germaniei unificate. Și într-adevăr, țara sa a avut mult de câștigat de pe urma monedei unice: Hexagonul se împrumută la costuri minime și a reușit să evite, ca printr-o minune, problemele celorlalte state mediteraneene. Și totuși, înainte de luna mai, moment în care François Hollande devenea primul președinte socialist de după Mitterrand, Parisul cedase deja Germaniei rolul de coordonator al crizei. Franța are încă multe puncte forte pe care se poate baza, însă de pe o zi pe alta devine tot mai vulnerabilă în fața haosului financiar de pe continent. De ani de zile nu face altceva decât să piardă pe teren competitiv în fața Germaniei, iar de când Berlinul a trecut la o campanie puternică de reformare a statului și de reducere a costurilor, procesul s-a accelerat. Rămas fără opțiunea deprecierii monedei naționale, Parisul nu a avut de ales și și-a îngroșat deficitul. În timp ce restul Uniunii tăia copios din cheltuiala publică, în Franța aceasta ajunsese la 57% din PIB, cea mai mare pondere din întreaga zonă euro. După ce, din 1981, nu a reușit să respecte nici măcar o dată bugetul anual stabilit, datoria publică a crescut de la 22% din PIB la peste 90%, astăzi.

Mediul de business a început, la rândul său, să se împotmolească. Companiile franceze sunt sufocate de regulile prea rigide care reglementează piața muncii și producția în sine, de taxele imense și de cel mai greoi sistem de asigurări sociale din zona euro, pe care sunt nevoite să-l susțină. Nu este de mirare că spiritul antreprenorial a cam dispărut. Sectorul care creează astăzi cele mai multe locuri de muncă, cel al IMM-urilor, este mai slab dezvoltat decât cele din Germania, Italia sau Marea Britanie. Economia stagnează, ba chiar ar putea intra în recesiune în trimestrul patru, iar creșterea prognozată pentru anul viitor este ca și inexistentă. Peste 10% din persoanele active și peste 25% din tineri sunt șomeri. Deficitul de cont curent a trecut de la un mic surplus, în 1999, la unul dintre cele mai mari minusuri de pe continent. Pe scurt, sectorul privat este tot mai necompetitiv, în timp ce aparatul de stat trăiește mult peste posibilitățile sale.

Totul stă în mâinile lui Hollande

Dacă ar avea curajul și determinarea necesare, François Hollande și-ar putea reforma țara. Partidul său domină parlamentul și majoritatea regiunilor, iar stânga are armele cu care să convingă sindicatele să accepte anumite sacrificii. Președintele a admis în mai multe rânduri că Franța are o problemă privind competitivitatea. Și, semn bun, a promis recent că va implementa multe dintre măsurile recomandate într-un raport realizat de un om de afaceri, Louis Gallois, aici intrând și reducerea cheltuielilor sociale suportate de companii, dar și flexibilizarea pieței muncii. Ba chiar, acum câteva zile, blama dimensiunea exagerată a sectorului public și garanta că, de acum înainte, „vor fi făcute mai multe cu resurse mai puține“. Și totuși, raportat la amploarea problemelor Franței, Hollande nu pare prea convingător. De ce ar mai avea încredere mediul de business în el, când tocmai a impus o serie de măsuri stângiste dure, între care un impozit de 75% pe veniturile mari, sporirea taxelor impuse companiilor, dar și a impozitelor pe averi, dividende și câștiguri de capital, creșterea salariului minim și amânarea ridicării pragului de pensionare? Nu este de mirare, în aceste condiții, că tot mai mulți antreprenori în devenire încep să-și facă bagajele spre orizonturi mai prietenoase.

Guvernele europene care au implementat reforme masive au recurs la această soluție pentru că prinseseră frica recesiunii, pentru că alegătorii pricepuseră, la rândul lor, că nu mai există alternative și pentru că liderii politici se convinseseră că schimbarea devenise inevitabilă. Or, Franța pare ruptă de aceste angoase. În timpul campaniei electorale, Hollande abia a menționat nevoia unei reforme de impulsionare a sectorului privat, concentrându-și programul aproape exclusiv asupra înlăturării măsurilor de austeritate. Partidul său rămâne învechit și ostil capitalismului. Iar de când a început să aducă vorba de lipsa de competitivitate a țării, popularitatea sa a scăzut. Cel mai rău este că Franța pare să vizeze o țintă în mișcare. Toate țările din zona euro trec printr-un proces major de reformare structurală, majoritatea într-un ritm mai rapid și la un nivel mai amplu decât Franța. FMI avertiza recent că Franța riscă să fie depășită de Italia și de Spania.   

În joc este nu numai viitorul Franței, ci și cel al monedei unice. Hollande a criticat, pe bună dreptate, pasiunea exagerată a Angelei Merkel pentru austeritate. În schimb, când a venit vorba de integrarea politică necesară soluționării crizei euro, s-a făcut că plouă. Este evident că, în momentul de față, politicile economice naționale trebuie coordonate de la centru. Franța a ratificat, chiar dacă fără convingere, tratatul fiscal recent, care conferă Bruxelles-ulului puteri bugetare sporite. Însă nici liderii săi, nici populația nu sunt încă dispuși să facă transferul necesar de suveranitate, la fel cum nu sunt încă pregătiți pentru vreo reformă structurală reală. În timp ce restul statelor negociază câtă suveranitate să cedeze, Franța evită cu încăpățânare orice dezbatere asupra viitorului Europei.    

Prea mare ca să pice?

Ultima oară când am dedicat un raport special unei mari țări europene era în iulie 2011, iar subiectul a fost eșecul Italiei de a se reforma sub conducerea lui Silvio Berlusconi. Până la finalul anului, acesta ieșise din politică, iar schimbarea începuse. Până acum, investitorii au tratat Franța cu indulgență: drept dovadă, dobânzile la creditele pe termen lung au cunoscut chiar o ușoară scădere. Mai devreme sau mai târziu, însă, euro va suferi o lovitură majoră. Nu poți infirma teoriile economice la nesfârșit. 

Dacă președintele Hollande nu va reuși să demonstreze că este sincer decis să schimbe calea pe care a luat-o țara sa, Franța va pierde încrederea investitorilor – și, poate și mai grav, a Germaniei. Așa cum mai multe state din zona euro au aflat pe propria lor piele, sentimentul din piață se poate schimba de pe o zi pe alta. Iar o criză profundă poate lovi curând, poate chiar anul viitor. Revoluțiile monetare din trecutul Europei au început, adesea, în alte colțuri ale continentului, dar au sfârșit prin a cuprinde Franța. Cel mai probabil, și de data aceasta, în Franța, mai degrabă decât Italia sau Spania, se va decide soarta euro. Iar François Hollande nu are prea mult timp să dezamorseze bomba cu ceas care bate în inima Europei.

În timp ce restul statelor negociază câtă suveranitate să cedeze, Franța evită cu încăpățânare orice dezbatere asupra viitorului Europei.