Unii spun că banii nu ar putea exista în afara actualului sistem statal. Alții sunt de părere că nu au nimic de-a face unele cu altele, că banii ar fi apărut indiferent de modul de organizare al societății. Este o dezbatere de când lumea, care ne poate ajuta să pricepem mai bine problemele monetare cu care se confruntă economia actuală.
Banii îndeplinesc trei funcții de bază. În primul rând, trebuie să reprezinte un mijloc de schimb, ușor de folosit pentru achiziția de bunuri și servicii. Apoi, trebuie să înmagazineze o anumită valoare, astfel încât să poată fi puși deoparte, pentru a putea fi lesne utilizați în orice moment. Nu în ultimul rând, trebuie să reprezinte o unitate de măsură. Multe alte lucruri pot înfăptui cele trei funcții. Ceaiul, sarea sau vitele au îndeplinit, de-a lungul timpului, rolul actual al banilor. În închisorile britanice, deținuții folosesc în acest scop pliculețele cu gel de duş sau șiragurile de mătănii.
Banii sunt menționați de acum câteva milenii. În jurul anului 650 î.e.n., în Lidia (acum o regiune din vestul Turciei), se fabricau monede din electrum, un aliaj de aur și argint. Primele bancnote au apărut în China în preajma anului 1.000, în timp ce aztecii au folosit boabele de cafea ca unitate monetară până prin secolul al XII-lea. Ce nu reușim să înțelegem este cum s-a ajuns la această convenție.
Moneda, alternativă la troc
În 1892, economistul Karl Menger a pus bazele unei școli interesante de gândire. Potrivit preceptelor sale, monetizarea economiei a apărut în momentul în care comunitățile au depășit stadiul de agricultură de subzistență și au început să se specializeze. Un mare salt înainte, care impunea însă apariția comerțului. Problema este că piețele care funcționează pe bază de troc avansează foarte greu: trebuie să cauți în stânga și-n dreapta exact acea persoană care are ce vrei tu și vrea ce ai tu. Așadar, banii ar fi apărut din dorința de a scădea costurile schimbului în natură și s-au dezvoltat din încercare în încercare. În primul rând, era nevoie ca produsul folosit pe post de monedă să nu se devalorizeze odată cumpărat sau vândut. Așadar, hainele, de pildă, nu puteau fi folosite în acest scop – nimeni nu aprecia o bluză la mâna a doua la aceeași valoare cu una nouă. În schimb, produsele mobile, rezistente în timp (ceea ce elimină din calcul fructele și legumele, de exemplu) și divizibile în unități mai mici se pretau foarte bine funcției monetare. Menger numea acest complex de caracteristici necesare „vandabilitate“. Așa s-a ajuns la utilizarea condimentelor și a cochiliilor de scoici pe post de bani. Atenție, s-a ajuns aici fără nicio intervenție guvernamentală. Prin urmare, originea banilor s-ar regăsi în tentativele de reducere a costurilor presupuse de troc, monedele alese fiind cele care reduceau la minimum aceste cheltuieli. Teoria lui Menger este foarte utilă în primul rând pentru a înțelege apariția monedelor informale, cum sunt cele utilizate și astăzi de deținuți. Are însă câteva hibe majore, scoase în evidență de Charles Goodhart, de la London School of Economics, într-un studiu publicat în 1998. În acest sens, cercetătorul dă exemplul utilizării pe scară largă a metalelor prețioase pe post de monedă. Un adept al teoriei lui Menger ar explica această preferință prin faptul că metalele sunt rezistente, mobile și divizibile, ceea ce le face unități de schimb ideale. Doar că, așa cum sublinia domnul Goodhart, să evaluezi bucăți de metale brute este extrem de dificil, ceea ce crește costurile utilizării lor în comerț – în final, este mult mai simplu să apreciezi valoarea unei pungi cu sare sau a unei vaci. Prin urmare, popularitatea metalelor brute contrazice testul „vandabilității“ lui Menger.
Această dilemă explică și de ce banii din metal au circulat sub formă de monede, nu de bucăți brute, fiecare monedă conținând o cantitate anume de metal. Este cunoscut însă că, în istorie, monetăria nu a reprezentat o inițiativă a mediului privat, care dorea să reducă astfel costul trocului, ci o operațiune guvernamentală. Intervenția statului, nu a negustorilor, a impus funcționarea monedelor de metal.
Așa s-a ivit o nouă teorie, menită să justifice rolul masiv al statului în apariția banilor – „teoria cartalistă“, după cum o denumește domnul Goodhart. Componenta fiscală a guvernelor era foarte motivată să renunțe la economiile pe bază de troc. Banii aveau avantajul de a permite măsurarea veniturilor și cheltuielilor, care puteau fi astfel impozitate. În plus, buzunarul statului se îngroșa și datorită seniorajului – diferența dintre costul emisiunii monetare și valoarea nominală a acesteia. Era firesc astfel ca, din rațiuni fiscale, statul să-și îndepărteze economia de modelul trocului.
Pentru a verifica aceste teorii care se bat cap în cap, domnul Goodhart a aruncat un ochi în cărțile de istorie. Și-a ales două epoci: colapsul imperiului roman, pe de o parte, și o perioadă din secolul al X-lea în care guvernul japonez a renunțat la baterea monedei, pe de alta. Și a arătat că, dacă originea banilor ar fi fost exclusit privată, cele două evenimente nu ar fi transmis unde de șoc la nivel monetar. În schimb, după prăbușirea Romei, negustorii au recurs din nou la troc, iar japonezii au trecut la folosirea boabelor de orez pe post de monede. Fără îndoială, deci, că există o legătură evidentă între bani și puterea fiscală.
Lupta pentru supraviețuire
Trăgând linie, s-ar părea, deci, că doar banii informali au rădăcini în mediul privat. Și aici trebuie făcută o paranteză: banii informali pot fi folosiți la o scară imensă. Niciun guvern din lume nu impune dolarul ca monedă de rezervă la nivel global. Pur și simplu, a devenit atât de popular în afara Americii pentru că s-a dovedit cea mai bună opțiune pentru tranzacțiile internaționale. Fără îndoială că, în momentul în care va apărea un competitor veritabil, companiile și guvernele, deopotrivă, vor alege noua variantă. Yuanul chinezesc nu este încă acceptat universal și este afectat de inflația galopantă, ceea ce-i reduce utilitatea. Totuși, schimbarea monedei de rezervă globale este doar o chestiune de timp.  
Celălalt competitor al dolarului, euro, are probleme endemice. Euro nu a apărut din vreo inițiativă privată. Nu se supune nici teoriei chartaliste, întrucât nu este sprijinit de un stat-națiune. Cu alte cuvinte, îi lipsește o fundație solidă, ceea ce îl face cumva neadecvat atât la nivelul statelor, cât și al piețelor. În studiul său, publicat cu un an înainte de introducerea euro, domnul Goodhart face o profeție, atrăgând atenția asupra posibilității „unui divorț violent între autoritățile fiscale și cele monetare“. Moment de care, spunea el, cartaliștii se tem că „va antrena consecințe nemaivăzute“.
Free Exchange este comentariul pe teme de fiscalitate al revistei britanice The Economist