În ianuarie 2024, Cancelaria Guvernului a anunțat o nouă reuniune a Grupului de lucru privind captarea, stocarea și utilizarea carbonului (CCUS), realizată sub coordonarea Comitetului interministerial privind schimbările climatice (CISC).
Evenimentul a trecut nebăgat în seamă. Aceasta deși despre CCUS se vorbește de câțiva ani ca despre o oportunitate importantă pe care România o poate valorifica. Pe de o parte, pentru a-și atinge obiectivele de decabornizare asumate în linie cu celelalte state membre ale Uniunii Europene. Cum este, de exemplu, inițiativa „Pregătiți pentru 55“, care prevede reducerea emisiilor de carbon cu până la 55% până în 2030. Pe de alta – transportul și stocarea carbonului pe teritoriul țării reprezintă o șansă reală de dezvoltare a unei noi industrii, cu beneficiile aferente, scrie infofinanciar.
Pentru a reuși însă să atingă aceste deziderate, România mai are încă multe etape de parcurs. Conform mesajelor actorilor implicați în domeniu – autorități, mediu de reglementare și jucătorii privați –, suntem încă în faza de tatonare. Drept dovadă, la reuniunea de anul acesta a CISC, comitet înființat în urmă cu doi ani, pe agenda discuțiilor s-au aflat subiecte precum analizarea cadrului legislativ în vigoare și adaptarea lui la nevoile actuale, dar și cartografierea siturilor geologice ale României pentru a avea o imagine de ansamblu asupra potențialelor spații de stocare a carbonului.
Suntem tot în faza incipientă
Cu asemenea teme, nu este greu de dedus că – la nivel guvernamental, cel puțin – suntem tot în faza incipientă. Asta în condițiile în care, în cadrul Uniunii Europene există deja apeluri de proiecte lansate. Care au bugete generoase și inițiative deja concretizate.
Cum este, de exemplu, proiectul de dezvoltare a capacităților de stocare a carbonului din Bulgaria, finanțat din Fondul de inovare. Fond prin care, începând din 2022 – anul când CISC abia se înființa –, au fost deja alocate 3,6 miliarde de euro pentru 41 de proiecte selectate dintr-un număr total de aproape 240. Iar anul acesta, se lansează o nouă listă, cu 16 candidați. Sunt incluse atât proiecte pentru site-uri de stocare, cât și pentru infrastructura de transport.
Cererea de capacități de depozitare la nivelul statelor membre este foarte mare. România are, conform specialiștilor în geologie, resurse substanțiale în acest sens. Potrivit proiectului EU Geo Capacity, care a evaluat potențialul de stocare pe continentului european, țara noastră are o capacitate teoretică de depozitare de aproape 18 gigatone în acvifere saline și 4 gigatone în zăcăminte de țiței și gaze epuizate.
Am avut șansa noastră
Nu doar că avem cu ce, dar beneficiem și de avantajul de a deține zăcăminte naturale de CO2. Care, dacă ar fi studiate, ar putea oferi informații vitale despre condițiile necesare stocării carbonului pe termen lung.
Mai mult însă, au existat inițiative în acest sens. În perioada 2010-2012, Institutul de Studii și Proiectări Energetice, în parteneriat cu companiile Alstom Carbon Capture, din Germania, și SLB Carbon Services, din Franța, a derulat proiectul Getica CCS. Acesta urmărea captarea dioxidului de carbon emis de Centrala electrică de la Turceni.
Dar și transportul lui prin conducte și injectarea și stocarea lui într-un acvifer salin. Proiectul a fost însă oprit din cauza finanțării insuficiente și a retragerii sprijinului guvernamental. Dacă ar fi continuat, șansele de a valorifica oportunitățile de finanțare oferite de UE ar fi fost considerabil mai mari.
Captarea este în studiu încă
În România, Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) este autoritatea competentă însărcinată cu partea de stocare a carbonului. Concret, agenția are sarcina de a stabili zonele de pe teritoriul României unde există premise pentru ca stocarea geologică de CO2 captat să se poată realiza. Totodată, ANMR poate emite și autorizațiile de exploatare și stocare.
Strategia UE de zero emisii nete până în 2050 (NZIA) stipulează că stocarea geologică a carbonului este viabilă și sigură. Directiva 31 privind stocarea geologică a dioxidului de carbon, emisă de Comisia Europeană în 2009, a fost transpusă în legislația națională în 2011, prin Ordonanța nr. 64. Adică acum aproape 13 ani.
De atunci, ANRM a emis o serie de reglementări în domeniu. Complementar a propus și mai multe elemente de amendare și completare a legislației. Însă, abia din 2022, agenția a inițiat, împreună cu Federația de Petrol și Gaze din România, o serie de analize pentru a vedea cum se pot realiza efectiv proiectele CCUS în țara noastră.
Iar concluzia ANRM este că, pentru a grăbi proiectele de stocare a carbonului în România, este necesară folosirea experienței și know-how-ului deținute de companiile petroliere care operează la nivel local. Potrivit șefei Departamentului CCS din cadrul agenției, Florina Sora: „Companiile petroliere sunt cele mai în măsură să facă o evaluare a potențialului de stocare în propriile lor perimetre. Pe termen scurt, industria petrolieră va fi un pionier al proiectelor CCUS în România“.
Alte modificări legislative
De aceea, una dintre prioritățile agenției este propunerea unor noi modificări legislative. Acestea au menirea de a facilita trecerea de la operațiunile petroliere la cele de stocare a carbonului.
Oportunitatea utilizării zăcămintelor de petrol și gaze epuizate pentru stocarea CO2 nu este însă un subiect nou la nivel local. În mai bine de 150 de ani de exploatare a acestor resurse, România a acumulat un număr considerabil de sonde ieșite complet sau temporar din producție, care, teoretic, ar putea fi reutilizate.
Acest lucru ar permite reducerea , din start, a unei părți consistente din investițiile necesare. Problema este însă riscul potențial rezultat în urma stocării pe termen lung a carbonului. Sondele ar putea deveni, în timp, căi de scurgere pentru CO2. Desigur, există protocoale de siguranță și sigilare a depozitelor. Dar, pentru a preveni acest risc, sunt necesare studii geologice de integritate detaliate, pentru fiecare sondă în parte.
Așa se face că, la ora actuală, nu există încă un proiect operațional de captare și stocare a carbonului în țară. Ar fi trebuit însă să avem anul acesta un program-pilot, realizat de OMV Petrom, la rafinăria Petrobrazi. Dar despre el nu se mai știe nimic.
Industria este interesată
Dintre jucătorii din mediul privat care manifestă un interes sporit pentru dezvoltarea oportunităților CCUS se remarcă industria cimentului și varului. Emisiile masive generate de acest sector sunt de aproximativ 8 milioane de tone de CO2 pe an. Ceea ce reprezintă peste 10% din totalul la nivel național. Acestea provin, pe de o parte, din arderea combustibililor în procesul de producție.
Pe de alta, din decarbonatarea calcarului, care este materia primă. Acesta din urmă este responsabil pentru aproximativ 60% din emisiile de carbon ale unei fabrici de ciment și 75% – în cazul uneia de var. Iar în România, potrivit datelor Patronatului din industria cimentului și altor produse minerale pentru construcții (CIROM), există șapte fabrici de ciment și trei de var, pentru care tehnologia CCUS este indispensabilă.
De altfel, conform sursei citate, patru proiecte pentru fabricile de ciment și unul pentru var au fost deja finanțate la nivel european. Investiția totală din Fondul de Inovare este de peste 800 milioane de euro. Alte șase proiecte pre-selectate la apelul din iulie 2023 sunt în curs de semnare a contractelor de finanțare. Țările câștigătoare sunt Franța și Germania, cu câte trei, Belgia, Croația, Grecia, Polonia și Bulgaria. În noiembrie s-a lansat un nou apel de proiecte în valoare de aproape 4 miliarde de euro. Este cea mai mare alocare din bugetul UE de până acum.
Se estimează că, până în 2030, vor fi operaționale cel puțin 15 proiecte de captare și stocare a carbonului în sectorul cimentului și varului.
Este necesară crearea unui ecosistem
Potrivit președintelui CIROM, Marinela Drăcea, proiectele CCUS necesită însă crearea unui întreg ecosistem. Valoarea investițiilor variază între 300 și 500 de milioane de euro, iar implementarea durează 5-7 ani. Sunt condiții care fac imperios necesară preexistența unui cadru legal clar definit și a mecanismelor de cofinanțare.
„Este nevoie de suport politic și instituțional pentru ca aceste proiecte să fie considerate proiecte strategice de interes național. Trebuie să existe o colaborare între foarte mulți stakeholderi. Avem nevoie de suport politic și strategic și de reglementare din partea ANRM, ANRE, a Ministerul Mediului etc. Avem nevoie de cofinanțare – avem la îndemână Fondul de Inovare. Dar și Fondul de Modernizare, gestionat de Ministerul Energiei, care are o axă specifică pentru captarea și stocarea CO2.
Până acum însă nu a fost deschis niciun proiect. Implementarea proiectelor trebuie făcută de cei care emit, cei care pot să stocheze și cei care pot să transporte. În colaborare însă cu institutele de cercetări, ONG-uri și comunități locale“, a declarat Drăcea în cadrul celei de a șase ediții a Romanian International Gas Conference.
Opinia publică, un element critic
Introducerea comunităților în ecuația reușitei proiectelor CCUS nu este deloc întâmplătoare. Daniel Apostol, președintele Federației Patronale din Petrol și Gaze, susține că inițiatorii proiectelor de captare și stocare a carbonului au nevoie să fie asistați în demersurile lor de autoritățile locale și centrale pentru a crește nivelul de acceptare publică a inițiativelor ce urmează să fie implementate.
Lipsa de înțelegere a beneficiilor și a impactului proiectelor CCUS poate duce la un blocaj real în realizarea proiectelor. Reacții publice împotriva proiectelor de stocare a carbonului în apropierea localităților au avut loc deja în Germania și Olanda. Dar și în România. Conform presei, un potențial proiect al OMV Petrom de dezvoltare a unui depozit de carbon a stârnit anul trecut protestele locuitorilor din Boțești, județul Argeș.
Nemților nu le place
Astfel de semnale arată că opinia publică nu este întru totul favorabilă acestor inițiative. Conform unui studiu realizat recent de Institutul de economie mondială Kiel, nivelul de acceptare variază chiar și în țările cu inițiative deja concretizate. În 2023, institutul a realizat un sondaj pentru a studia percepția cu privire la stocarea și comerțul transfrontalier cu CO2. Ponderea respondenților cu opinii preponderent pozitive este ridicată în Danemarca (69%), Marea Britanie (68%), Norvegia (67%) și Olanda (57%).
Cel mai scăzut scor s-a înregistrat în Germania (49%). Țară în care cercetările în acest domeniu au o vechime de peste 20 de ani. Primul proiect de cercetare pe scară largă din Europa pentru stocarea geologică a CO2 pe uscat a fost inițiat în 2004, la Ketzin, o localitate situată la aproximativ 40 km vest de Berlin.
Banii de acceptare sunt necesari
Studiile realizate recent de centrul Helmholtz de inițiative climatice în privința opiniei referitoare la CCUS au relevat niveluri mixte de conștientizare și acceptare a tehnologiei. Astfel, gradul de conștientizare variază de la foarte scăzut la moderat. Însă aproape jumătate din cei intervievați s-au declarat foarte îngrijorați sau îngrijorați vizavi de stocarea carbonului. Iar 42% dintre ei au declarat că tehnologiile de acest tip reprezintă un pericol pentru mediu.
În aceste condiții, nu este de mirare că, pe lângă fondurile de implementare puse la dispoziție de UE, Bruxelles-ul oferă, prin Programul Life, suport financiar pentru creșterea nivelului de acceptare publică și partajare a bunelor practici în domeniu. Cum este cel al Danemarcei, care are două proiecte de stocare on-shore. Acestea au fost realizate însă doar după de guvernul de la Copenhaga a inițiat un amplu dialog cu comunitățile și autoritățile locale. În urma acestuia, a evaluat nivelul de acceptare și a lansat oferte doar în regiunile unde acesta era crescut.
Pentru a ajunge însă la un asemenea nivel, România mai are încă drum de lung parcurs. Pentru că, după cum se pare, este încă la început.
