«Oamenii nu-şi părăsesc slujbele, ci… mana­gerii», ne spun Stephen E. Kohn şi Vincent D. O‘Connell, în cartea lor. Numeroşi manageri sunt şi în ziua de azi adepţi ai teoriei care afirmă că omului de rând nu-i prea place să muncească, aşa încât evită efortul ori de câte ori se poate, prin urmare trebuie controlat şi ameninţat pentru a-şi da silinţa. Conform acestei teorii, angajatul tipic preferă să facă ce i se spune, are aversiune faţă de responsabilitate, consideră că are întotdeauna dreptate şi îşi doreşte, mai presus de orice, siguranţă.
Cu o asemenea metalitate, nu e de mirare că o vastă categorie de manageri îşi tratează subalternii ca şi cum ar fi sclavi pe plantaţie. Şi totuşi, teoria opusă afirmă că efortul fizic şi mental e înscris în codul genetic al speciei umane, controlul şi pedeapsa nefiind singurele căi de a-i face pe oameni să muncească (atâta vreme cât au un scop), iar imaginaţia, creativitatea şi originalitatea pot servi la soluţionarea eficientă a problemelor profesionale.
Ce anume se întâmplă atunci când şeful crede că rolul lui e acela de vechil – mulţi dintre noi au văzut deja. Iar semnele prevestitoare de probleme sunt: fluctuaţia accentuată de personal, dificultatea de a promova din interiorul companiei, conflictele în ascensiune ca intensitate şi număr, evaluarea prea critică a performanţelor profesionale pe care le au subalternii, imposibilitatea de a colabora cu anumiţi şefi, schismele şi apariţia clicilor.
Mai există şi alte indicii similare: nervozitatea generalizată, acuzaţiile formale de hărţuire, evidenţierea problemelor personale şi altele. Pentru a readuce situaţia la normal, într-un asemenea context ar trebui să cunoaştem cele şase obiceiuri ale şefilor foarte eficienţi: 1. dezvoltarea conştiinţei de sine (în sensul cunoaşterii propriei persoane); 2. manifestarea empatiei faţă de cei din jur (implicarea în scopul rezolvării problemelor); 3. aplicarea faimoasei „reguli de aur” (ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face); 4. menţinerea comportamen­tului între anumite limite (pentru a evita discriminările de orice natură); 5. comunicarea abilă a criticilor (astfel încât efectul să fie constructiv); 6. adaptarea la stilul personal al fiecărui angajat (în vederea consolidării bunelor relaţii). Aşadar, pentru a colabora eficient cu oamenii, a fi respectat şi a deveni genul de şef pentru care toată lumea vrea să lucreze, este necesar să vă focalizaţi atenţia asupra acestor şase deprinderi.
Acum e timpul să descoperiţi cine sunteţi cu adevărat, să-i ascultaţi pe ceilalţi şi să vă puneţi în locul lor, să vă întrebaţi în mod regulat dacă deciziile pe care le luaţi sunt corecte şi înţelepte, să vă exprimaţi poziţia de autoritate fără să lezaţi demnitatea altora, să exprimaţi abil criticile pentru a motiva interlocutorul, nu pentru a-l îngenunchia, să manifestaţi flexibilitate în  idei şi comportament. Pentru toate acestea, cartea lui Kohn şi O‘Connell este reperul perfect. Iar rezultatul final se va reflecta, din fericire, nu doar în planul profesional, ci şi în viaţa personală.