Emil Cioran este una dintre cele mai marcante figuri ale filosofiei europene din secolul XX. Născut în România, a ales exilul parizian și scrisul în limba franceză. A fost un gânditor al lucidității extreme, al îndoielii și suferinței. Opera sa rămâne un reper pentru cei care caută sens în absența certitudinilor.
Emil Cioran, un destin început la poalele Carpaților
Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 în Rășinari, un sat de munte din fostul comitat Sibiu, din Imperiul Austro-Ungar.
Tatăl său, Emilian, era protopop ortodox respectat, iar mama sa, Elvira, provenea dintr-o familie de nobili transilvăneni. A fost crescut într-un mediu tradițional, în care religia și cultura aveau o prezență dominantă.
Primele clase le urmează la școala din sat, loc unde învățase și poetul Octavian Goga, obținând rezultate excelente la religie, gramatică, matematică și științele naturii.
De la o vârstă fragedă s-a remarcat printr-o curiozitate intelectuală ieșită din comun, dar și printr-o sensibilitate aparte față de ideile profunde.
Anii de formare între Sibiu și București
Continuarea studiilor îl poartă pe Emil Cioran la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, unde obține, aproape constant, calificative de „foarte bine” la principalele materii.
Experiența mutării din Rășinari la Sibiu îl afectează emoțional, fiind pentru el o ruptură dureroasă de locurile natale.
La vârsta de 17 ani, Cioran este admis la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București. Aici îi are colegi pe Constantin Noica și Mircea Eliade, iar printre profesori se numără Nae Ionescu și Tudor Vianu.
În această perioadă, citește intens autori precum Nietzsche, Kant și Schopenhauer, dar și pe filozofii ruși și germani care pun accent pe irațional și tragismul existenței.
Primii pași în filosofie și literatură
Primele texte ale lui Emil Cioran apar în revistele vremii: „Gândirea”, „Floarea de foc”, „Azi” și „Vremea”. În 1932 se înscrie la doctorat, sperând să obțină o bursă de studii în străinătate.
Reușește să plece la Berlin în 1933, cu o bursă Humboldt, unde rămâne până în 1935.
În 1934 debutează editorial cu volumul „Pe culmile disperării”, recompensat cu două premii importante. Cartea este o explozie de gândire radicală, unde moartea, suferința și neputința devin teme centrale.
Este urmată de Cartea amăgirilor, Schimbarea la față a României și Lacrimi și sfinți, texte care confirmă un talent excepțional și o voce unică.
Întoarcerea în țară și plecarea definitivă
Întors în România, predă un an la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, dar nu se regăsește în rolul de profesor. „Filosofia nu trebuie învățată, ci judecată” le spunea elevilor.
În 1937 pleacă la Paris, cu o bursă de la Institutul Francez din București, unde avea să se stabilească definitiv după război.
În anii grei ai ocupației, o întâlnește pe Simone Boué, partenera care îi va fi alături întreaga viață, deși nu s-au căsătorit niciodată.
Se spune că ea a fost sprijinul esențial pentru echilibrul său interior. În 1945 termină Îndreptar pătimaș, ultima carte scrisă în limba română.
Consacrarea în limba franceză și refuzul gloriei
În 1949, publică Précis de décomposition la prestigioasa editură Gallimard. Cartea atrage imediat atenția, primind Premiul Rivarol.
Refuză însă toate celelalte premii care îi sunt oferite ulterior, inclusiv sume considerabile de bani, pentru că nu dorea să fie asociat cu instituțiile culturale.
Emil Cioran trăiește retras în Cartierul Latin, într-un apartament modest, concentrat doar pe scris și pe lecturi.
Continuă să publice volume importante, precum „Silogismele amărăciunii”, „Ispita de a exista”, „Căderea în timp”, „Despre neajunsul de a te fi născut sau Sfârtecare”, toate fiind texte în care disperarea devine formă estetică.
Cioran și marile întâlniri epistolare
A fost prieten apropiat cu mari scriitori și nume ale secolului: Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Paul Celan, Samuel Beckett. Corespondența sa rămâne o dovadă a rafinamentului și profunzimii gândirii sale.
A respins ideea unei gândiri sistematice, optând în schimb pentru reflecții scurte, intense, personale.
În 1981, se îndrăgostește de Friedgard Thoma, o tânără profesoară de filosofie din Germania, cu care întreține o corespondență intensă.
„Blestemul meu indispensabil” o va numi mai târziu. Această legătură îi oferă o nouă energie, dar și o nouă sursă de melancolie.
Ultimii ani, între boală și legendă
Spre finalul vieții este diagnosticat cu Alzheimer și internat la Spitalul Broca din Paris. Simone Boué îl vizitează zilnic, oferindu-i sprijin până la capăt.
Moare pe 20 iunie 1995 și este înmormântat la Cimitirul Montparnasse, alături de alte figuri marcante ale culturii franceze.
Casa părintească din Rășinari adăpostește astăzi colocvii dedicate memoriei sale, iar bustul său veghează satul care nu l-a uitat.
Manuscrisele lăsate acasă au avut un parcurs complicat, fiind revendicate, licitate și donate în cele din urmă Academiei Române.
O altă colecție de 37 de manuscrise, evaluate la peste un milion de euro, a fost găsită în pivnița apartamentului Simonei Boué.
Donația acesteia către Universitatea din Paris nu s-a mai realizat, iar justiția franceză a decis ca firma care le-a descoperit să le poată păstra.
O viață între ironie și disperare
Cioran a scris despre România cu duritate, dar a plâns de bucurie în 1989, strigând pe străzile Parisului că țara e liberă.
Nu a cerut niciodată cetățenia franceză, rămânând apatrid. A abandonat româna, dar considera franceza o limbă pe care o „maltratează”.
În tinerețe, a simpatizat cu mișcări extremiste, dar ulterior le-a condamnat vehement, descriindu-le drept „inadmisibile rătăciri ale tinereții”.
Cioran a trăit liber, refuzând convențiile, meseriile și funcțiile, preferând solitudinea și literatura.
„Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac.
Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii.
Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost”, așa se descria Cioran, într-o reflecție sinceră.
