Textul Declaratiei Summitului de la Sarajevo privind Pactul de Stabilitate in Balcani spune totul. La capitolul dezvoltare si cooperare economica, semnatarii, respectiv sefi de stat si de guverne din Uniunea Europeana, SUA, Canada, Japonia, reprezentanti ai Natiunilor Unite, NATO, OSCE, ai Bancii Mondiale si FMI, recunosc „marele aport economic pentru regiune al asigurarii de facilitati preferentiale, unilaterale, pentru sud-estul Europei”. Si, veste buna, se angajeaza, pe hartie, „sa intreprinda masuri concrete, apte sa catalizeze dezvoltarea si cresterea economica in regiune”.
Care sunt aceste masuri si in ce grad vor acoperi pierderile economice pe care conflictul din Iugoslavia le-a adus Romaniei nu scrie nicaieri. Excesul nostru de zel in a-i multumi pe cei care au facut „ordine” intr-o tara vecina, cu care nu aveam nici in clin nici in maneca, nu a impresionat pe cine trebuia. Sau, mai bine zis, nu a impresionat intr-o asemenea masura incat sa se vina cu asistenta financiara sau cu garantarea cooptarii noastre printre cei ce vor reconstrui ce au bombardat aliatii. Asadar, afirmatiile pe care presedintele Constantinescu le-a facut la sosirea de la Summit sunt in spiritul declaratiei pe care a semnat-o: vagi. Cine, ce, cat, cand si unde ne va da o farama din tortul din care se vor infrupta companiile internationale abonate la reconstructia Iugoslaviei – acestea trebuiau sa fie primele cuvinte ale presedintelui. Sau sa ne linisteasca oarecum ca sita prin care organismele financiare internationale ne cern s-a mai rarit. Sau macar s-o spuna pe a dreapta: „dand cu subsemnatul”, in numele Romaniei, s-a angajat sa „creeze un mediu economic previzibil si echitabil”, sa „lupte impotriva coruptiei” si sa persevereze in „aplicarea reformelor, inclusiv prin privatizare”.