Ne-a lipsit tradiţia de a face business şi am învăţat timp de aproape două decenii că dacă ai o idee şi eşti îndeajuns de harnic să o aşezi practic în teren, a face afaceri înseamnă a creşte: volum, suprafaţă, număr de oameni şi, cu precădere, a creşte profitul. Auzeam despre faliment în ţări cu tradiţie de afaceri şi ni se păreau neputincioşi, mediocri sau incompetenţi cei ce ajungeau să ceară protecţia unei astfel de legi. Pentru noi, cei ce am redesenat economia (crescândă) a României în ultimii 20 ani, a ajunge la faliment reprezenta umilinţa supremă şi dovada de netăgăduit a inabilităţii de a gestiona o companie.
Anul care s-a scurs ne-a predat, printre altele la fel de valoroase, şi lecţia dulce-amară a falimentului. Zic dulce din pricină că mi se pare binevenită selecţia naturală, socială şi profesională a celor adaptabili în raport cu cei ce nu pot supravieţui. Amară totodată, pentru că e lecţia lipsei de corelaţie între competenţă şi deznodământ de afaceri, între profit şi închiderea companiei. Cu alte cuvinte, după ce am învăţat că „cea mai scumpă marfă e cash-ul“, am asistat la felul paradoxal în care companii cu profit spumos la sfârşitul anului 2008 n-au mai avut bani să plătească în martie impozitul aferent acelui profit, s-au sufocat în aşteptarea facturilor demult emise şi niciodată încasate, au sucombat din pricina agoniei altora tradusă în plăţi nefăcute. Balanţele arătau sănătos, dar realitatea din conturi a dus la concedieri, mai apoi la restrângeri operative şi, câteva luni mai târziu, la depunerea armelor.
Sigur că întreprinzători fără morală au ales să păcălească băncile creditoare prin declararea insolvenţei, în timp ce-şi întemeiau businessul pe o nouă companie, dar cea mai folositoare concluzie a anului 2009 mi se pare aceea că nici competenţa managerială, nici viziunea, nici abilitatea de a „vinde”, nici capabilitatea de a produce profit (în contabilitate) nu sunt la fel de valoroase ca rigoarea de a gestiona materia primă numită BANI.
Mihaela Nicola, CEO The Group
