O treime din toata activitatea economica si 70% din arieratele din economie se concentreaza in marile companii ale statului pentru care procesul de vanzare nici macar nu a inceput. De-a lungul timpului, ele au reprezentat, pe rand sau la un loc, principalele motoare ale inflatiei, cele mai mari forte sindicale si focare de proteste, centre de blocaj financiar si generatoare de pierderi, aspiratoare de bani… Pe scurt, au reusit sa gripeze intreaga economie a Romaniei. De aceea, actualul guvern nu mai are cale de intoarcere. De fapt, a trecut un timp nepermis de lung pana la respectiva decizie.
Privind in urma, tot procesul de privatizare sta sub semnul lui „prea tarziu”. La inceputul anilor 90, cand toate economiile foste comuniste isi deschisesera granitele catre investitorii straini, Romania se afla in faza lui „Nu ne vindem tara!”. Investitorii straini erau priviti ca niste hoti, drept pentru care nici nu au avut acces la vreo vanzare. Salariatii au fost singurii castigatori din acea perioada: multi dintre ei si-au cumparat companiile la care lucrau. Putini au fost in stare sa administreze profitabil afacerile. A urmat apoi faza de consolidare a puterii sindicale, perioada in care Guvernul vizita Valea Jiului ori de cate ori minerii se trezeau mai prost dispusi. Ministrii scriau si rescriau principiile care reglementau privatizarea astfel incat, din nou, nu s-au gasit prea multi amatori sa cumpere ce avea Romania de vandut. Mult timp, cuvinte ca „lichidare” sau „faliment” nu s-au pronuntat in nici o declaratie oficiala si chiar in particular, demnitarii se fereau de ele.
Prima accelerare a privatizarii a grabit atat de tare lucrurile, incat contractele, semnate pe coltul mesei s-au transformat in esecuri memorabile. Autoritatea pentru Privatizare are de sustinut vreo 15.000 de procese pentru tot atatea privatizari accelerate. Din graba, din interes sau doar din prostie, marile privatizari s-au transformat in mari scandaluri publice. Contractul de vanzare a RomTelecom, Tepro Iasi, Combinatul Resita, Tutunul Romanesc sau Oltchim Ramnicu Valcea sunt doar cateva exemple. Romania a pierdut toate trenurile in materie de vanzare de societati: in telecomunicatii, sectorul bancar, industria auto sau tutun, companiile au fost scoase pe piata cand contextul international nu mai era chiar foarte favorabil, in sensul ca marile firme isi consolidasera deja pozitia in estul Europei fie prin investitii noi, fie cumparand fabrici in alte tari din zona.
Intre timp, companiile romanesti ramase in curtea statului au acumulat pierderi si datorii, s-au invechit, si-au pierdut partenerii, au fost sparte in bucati, vandute la fier vechi si, in general, nu mai valoreaza nici a zecea parte din cat valorau acum zece ani. Este firesc, atunci, ca Executivul sa promoveze o lege care, in esenta, transmite mesajul „vi le dam pe nimic, stergem datoriile, doar scapati-ne de ele”. Fiindca este mult prea tarziu pentru pretentii, atunci cand vine vorba de privatizare. Dar nu chiar atat de tarziu pentru a nu selecta cu atentie viitorii parteneri de afaceri.
