Cristian Vimer a absolvit cursurile Universităţii Tehnice de Construcţii din Bucureşti în 1997, cu specializarea construcţii civile. Imediat după, pentru a scăpa de armată, s-a înscris la master. În paralel lucra pentru Fundaţia Societatea Civilă a lui Stelian Tănase, dar a realizat că pierduse prea mult timp fără să ştie cum se proiectează o clădire.

„Mi-am găsit, prin cunoştinţe, un post de inginer la o firmă de construcţii, dar m-am prins repede că se frecă menta rău acolo, pe bani ridicol de puţini“, povesteşte Cristi pentru Capital. Aşa că în 1999 şi-a luat inima în dinţi şi şi-a sunat un prieten care era de un an la doctorat în America pentru a-i spune cum să ajungă şi el acolo. Sfatul său a fost să se înscrie la cât mai multe universităţi.

„Pentru că nu aveam carte de credit, m-a împrumutat cu bani şi m-a înscris el la GRE (Graduate Record Examination), care e obligatoriu pentru majoritatea celor care aplică pentru Master sau Doctorat (toţi, nu numai străini), şi la TOEFL (testul de engleză pentru străini)“, adaugă Cristi.

A trecut cele două teste şi a aplicat la 15-20 de universităţi. „Am muncit ca un câine la printat, pe o imprimantă cu ace, după program la birou, găsit scrisori de recomandare, scris eseuri, traduceri autorizate (noroc că am un prieten bun care e  traducător, şi mi-a dat o tonă de foi albe cu ştampilă, ca să îmi traduc singur toate foile matricole). A, am uitat să menţionez că nu aveam nici un ban“, mai spune Cristi.

În fiecare scrisoare de aplicaţie, tânărul inginer român explica faptul că salariul în România este de 100 de dolari pe lună şi că nu poate plăti aplicaţia de 30-50 de dolari, cât era la fiecare universitate. După o săptămână de trimis aplicaţii, a început o rundă de trimis e-mailuri profesorilor care lucrau în cercetare, cu precizarea că încă de mic visul său era să facă cercetare în domeniu şi cât de frumos ar fi să lucreze împreună.

Primul răspuns l-a primit de la o universitate care îşi terminase înscrierile, dar care îi promitea o bursă pentru anul următor. Cristi a refuzat oferta, pentru că era grăbit să plece cât mai repede din ţară.

„Într-o seară, mă cheamă taică-miu să îmi spună ca e la telefon unul care face glume proaste, că vorbeşte în engleză cu el. Era un profesor de la Polytechnic University, din Brooklyn, care mă suna să discute de aplicaţia mea. Bineînţeles că habar nu aveam cine e exact, că scrisesem foarte multe e-mailuri, aşa că am fost foarte relaxat la telefon“, îşi continuă povestea Cristi.

După o oră de discuţii şi chestionări, i-a transmis că îi poate oferi o bursă de cercetare de 1.000 de dolari pe lună. Fiindcă îi părea ireal, Cristi a început să se tocmească şi să ceară mai mult. La o săptămână distanţă a primit un e-mail cu o scrisoare de admitere la doctorat, cu o bursă de aproape 1.300 de dolari pe lună. „Din momentul în care am citit că e în New York, nu m-am mai gândit la nimic altceva. Şi încă pe vremea aia, Brooklyn nu era deloc la modă. Hipsterii încă nu se inventaseră“, glumeşte Cristi.

Primul impact

Cu 400 de dolari în buzunar, el a aterizat în New York, a treia destinaţie străină vizitată, după Bulgaria şi Budapesta. „Mă plimbam pe străzi, luam metroul şi coboram la întâmplare şi mă durea gâtul de atâta uitat în sus la clădiri“.

Au urmat cinci ani de studii doctorale, în care a predat cursuri, a făcut cercetare, a scris lucrări de specialitate, care au dus la acumularea de datorii. Cercetarea sa s-a axat pe deteriorarea infrastructurii. Mai exact, pe dezvoltarea unor senzori bazaţi pe fibre optice pentru detectarea diverselor substanţe chimice care pot duce la degradare, înainte să devină o problemă.

A terminat doctoratul în 2005 şi s-a angajat la o firmă de talie medie din  Manhattan. În 2-3 ani a ajuns echivalentul unui partener în firmă, cu câţiva ingineri şi desenatori în subordine.

„Totul se mişca foarte repede. Eram în mijlocul bulei imobiliare, în 2007-2008. Ţin minte că la un moment dat aveam 25 de proiecte diferite în acelaşi timp. Suna telefonul ca la serviciul clienţi la Orange“, îşi aminteşte Cristi.

Sub semnul crizei

La câteva luni distanţă, telefoanele au încetat să mai sune. Venise criza. Compania la care lucra a fost nevoită să concedieze aproape trei sferturi din angajaţi şi, ca partener, a fost obligat să participe la aproape toate concedierile, un episod dureros în povestea sa. Chiar dacă „supravieţuise“ în firmă, atmosfera era tot mai apăsătoare.

În plus, viza sa temporară de muncă urma să expire. Deşi în 2007 aplicase pentru green card, din cauza unor greşeli făcute de avocatul său, petiţia sa a fost respinsă.

„Firma nu mai putea să aplice pentru mine, pentru că restructurase din personal în ultimul an. Nu mai putea să ceară să angajeze un străin şi în acelaşi timp să concedieze americani“.

Calea antreprenoriatului

Presiunea impusă de expirarea termenului de şedere în SUA l-a determinat să aplice pentru o viză pentru investitori proveniţi din ţări aflate în tratate comerciale cu America. A împrumutat bani şi a aplicat pentru viză în România, asta după ce, alături de un prieten, şi-a deschis o firmă (care durează 2-3 zile).

Colaborarea dintre cei doi amici nu a durat decât până în 2012 şi a fost urmată de un nou partneriat cu un alt inginer aflat la început de drum. Au început cu o clădire de 17 etaje pe Madison Avenue şi au continuat pe alte proiecte.

„Am început în mijlocul recesiunii economice şi se pare că e o perioadă bună pentru a începe o companie de succes. Eram suficient de mici să acceptăm orice fel de proiect, oricât de mic, dar, în acelaşi timp, eram pregătiţi să lucrăm la un proiect oricât de mare“, îşi aminteşte Cristi.

În 2013 au angajat primii doi ingineri, tineri absolvenţi, şi au crescut constant până la zece angajaţi, în prezent. Acum au peste 500 de proiecte de toate mărimile: de la blocuri de 15-25 de etaje la renovări de brownstones (clădiri vechi tradiţionale, construite, cu precădere, înainte de 1900), instalaţii de arta şi  biserici.

„Frumuseţea aici e că sunt atâtea clădiri şi proiecte mari şi mici încât o firmă mică poate avea şansa să lucreze la clădiri la care în România numai cele mai mari firme pot avea acces“, menţionează inginerul român.

Chiar dacă e plecat din ţară de 17 ani, Cristi Vimer încă mai păstrează legătura cu România şi a lucrat la proiecte în colaborare cu firme româneşti.

„Într-o perioadă am început să prospectăm piaţa pentru deschiderea unui birou în Bucureşti. Încă nu s-a materializat nimic pentru că suntem extrem de ocupaţi, dar poate vom reuşi în curând“, conchide el.

Proiecte la care a lucrat Cristian Vimer