Nu e nevoie să fii vinovat de ceva ca să fii responsabil, dar e nevoie să fii responsabil dacă eşti vinovat.
Am văzut cu câteva zile în urmă o emisiune la televizor în care, la un moment dat, Adrian Ursu îl întreba pe Victor Ponta despre alianţa pe care partidul său a făcut-o cu PRM în Consiliul General al Primăriei Bucureştiului. Preşedintele PSD a explicat că nu e vorba despre o alianţă şi că îşi asumă responsabilitatea pentru confuzia creată. Moderatorul l-a întrebat atunci exact ce l-aş fi întrebat şi eu: „Ce înseamnă asta? Ce aveţi de gând să faceţi ca să corectaţi problema?“. Ponta s-a uitat mirat pe sub ochelari şi a rămas mut. Parcă îi vedeam gândurile: „Cum adică ce am de gând să fac? Tocmai mi-am asumat responsabilitatea. Ce altceva mai vreţi de la mine?“. Asta e ceva foarte tipic la noi. Avem o relaţie specială cu noţiunea de responsabilitate. O echivalăm cu vina. Ca atare, dacă putem, trebuie să facem în aşa fel încât să nu fie vina noastră. Dacă nu putem, atunci ne recunoaştem vinovaţi şi gata. Asta e. Sfârşitul poveştii. Pe lumea asta, noţiunea de responsabilitate e diferită. Subtil, dar fundamental. Ea nu implică neapărat vina, dar implică cerinţa asupra celui care o poartă de a rezolva problema, de a face tot ce-i stă în putinţă pentru remedierea situaţiei sau pentru progresul cauzei, după cum e cazul. Nu e nevoie să fii vinovat de ceva ca să fii responsabil, dar e nevoie să fii responsabil dacă eşti vinovat. Simpla recunoaştere a vinovăţiei poate să te absolve de responsabilitate în Ceruri, dar nu te absolvă pe Pământ. Suntem o ţară plină de vinovaţi, dar complet lipsită de responsabili şi de responsabilitate. Avem o adevărată psihoză a căutării vinovaţilor, aud la tot pasul întrebarea „cine e de vină?“, sau sora ei mai mică, dar mai insidioasă, „cine (sau de ce) a făcut asta?“. E ca şi cum găsirea vinovaţilor ar echivala cu soluţionarea problemei.
În mod curios, am văzut atitudinea asta adeseori la conducători. Am avut nenumărate simulări de management în care un manager era pus în faţa unui angajat cu o problemă de performanţă, jucat de un evaluator. Cel mai adesea, discuţia se termina când, după ce managerul reuşea să spulbere tot eşafodajul de scuze şi defensive pe care angajatul-actor i le ridica în cale (conform scenariului), ajungea să-l facă să recunoască, în sfârşit, că problema e din vina lui. Atunci, parcă eliberat, managerul îi trăgea câteva lozinci sumare, de sus, lipsite de orice conţinut, şi-l trimitea la treabă. Ireal. Era un fel de a muta pisica moartă de la managerul care trebuia să facă ceva înapoi la angajat. Restul nu mai conta. De acum nu mai era problema lui. E drept că această atitudine de căutare a vinovaţilor e asociată în egală măsură cu o pleiadă de tactici şi strategii destinate evitării blamului, astfel încât atunci când cineva îşi recunoaşte o vină, parcă eşti uşurat şi nici nu-ţi vine să-i mai ceri să-şi asume şi responsabilitatea pe deasupra. Se instalează un dans absurd şi complet neproductiv, care consumă enorm de multă energie şi care deturnează eforturile de la scopul lor legitim.
Tipul ăsta de atitudine vine din lipsa de încredere în noi înşine, din teama de a nu fi luaţi de proşti sau de fraieri sau de a nu fi, pur şi simplu, inadecvaţi. El e puternic stimulat de mediile de lucru în care binele e perceput drept normal şi se semnalează doar răul, în care orice „ştire“ e negativă şi orice discuţie urmăreşte să împartă lumea în buni şi răi. E adânc înrădăcinat în societate, alimentat de complexele noastre naţionale de inferioritate şi de obsesia de a părea ceea ce nu suntem. Dar nu e nevoie să existe şi în organizaţiile noastre. Pentru că acolo putem face ceva, putem opri jocul ăsta nebunesc de-a pasatul pisicii moarte. Harry Truman avea pe birou o inscripţie care zicea, parafrazând, „Pisica se opreşte aici“. E timpul să-l imităm.
Adrian Stanciu, partner, Human Synergistics România
