Gestionarea pădurilor a suferit schimbări dramatice după Revoluție, atunci când înlocuitorii regimului au început schimbările în sector. Retrocedările către persoane fizice și juridice de după 1990 au redus fondului forestier de stat.

Pădurile care n-au mai aparținut statului n-au mai beneficiat toate de servicii de pază. Tăierile de masă lemnoasă ilegale din pădurile României, cu precădere din pădurile aflate în proprietatea statului, s-au intensificat după 1990. Industriile care foloseau lemnul au fost în dificultate după 1989, ceea ce a dus la reducerea exploatării pădurilor. Marea dramă a apărut în momentul în care fabricile au fost declarate ineficiente, comparativ cu ceea ce se întâmpla pe restul continentului.

A urmat un adevărat El Dorado pentru proprietarii de păduri. Industria de prelucrare a fost pusă pe butuci și unii din micii afaceriști locali au devenit mari proprietari. Fără prea multe posibilități, n-au ezitat o clipă și au dezmembrat totul. Zeci de camioane de fier vechi cărate din fostele fabrici, moloz, cărămidă, tot ce se putea lua a fost luat fără nicio urmă de regret, bucată cu bucată.

Industria României a fost spartă în doar câțiva ani, ștearsă efectiv de pe fața pământului ca și când nici n-ar fi existat vreodată. Noii îmbogățiți au avut grijă să risipească urmele prăpădului, să toace dovezi și să ascundă ce mai era de ascuns. Și abia când nu a mai rămas nimic, lumea a început să se întrebe ce se întâmplă cu industria în România.

Pentru că, fără să-i pese nimănui, spargerea proprietății de stat în mici proprietăți private nu a avut darul de a rezolva lucruri, ci dimpotrivă. Restituirile de păduri făcute în ani de zile, mai întâi pe bucăți mici de maximum 2 hectare, apoi în loturi mai mari de până la 50 de hectare, fragmentarea cu bună știință a proprietății private și lipsa de supraveghere au dus către un adevărat dezastru.

De altfel, la finalul anului trecut, într-un 2020 afectat atât de puternic de pandemia de coronavirus, fondul forestier național ocupa 6.929 milioane de hectare, respectiv, atenție, 27,7% din suprafața țării. Suprafețe care, în mod normal, trebuie păzite și asigurate.

Guvernanții au avut însă o singură grijă – aceea de a pune lupul paznic la oi. Și au făcut-o preț de 3 decenii, ani în care au privit și s-au hrănit cu tăieri ilegale. Drept pentru care nu a mai durat mult și micile firme, micii patroni și-au dorit mai mult. Și cum apariția lor s-a suprapus perfect cu dispariția industriei mari, spargerea proprietății și dezinteresul aleșilor neamului, ivirea șomajului, disponibilizările masive și încet, dar sigur trecerea la starea de sărăcie au venit ca o urmare firească.

Oamenii s-au bucurat inițial de salarii compensatorii, dar au aflat pe pielea lor că acestea nu durează o veșnicie. Și când au privit spre piața muncii, din păcate, n-au mai observat nimic. România era deja pierdută față de Europa de Vest și nu reușea să pună nimic în locul mamuților gândiți de comuniști.

Partea nevăzută a icebergului industriei lemnului este însă și ea foarte importantă, cu aspecte din spectrul pozitiv și cu peste cincizeci de nuanțe de gri: dintr-o industrie aflată în dificultate și în declin în anii `90, primii ani de capitalism, industria lemnului s-a dezvoltat în ultimii 30 de ani și a ajuns să contribuie la PIB-ul României cu valori cuprinse între 3,5% şi 4,5% în ultimii zece ani.

Această industrie, în care activează peste 10.000 de companii în sectorul de exploatare și prelucrare, depășește 6 mi­liarde de euro anual. Industria înregistrează un ex­ce­dent comercial (ex­por­turi mai mari decât importurile) de peste 2 mld. euro net anual. Din acest aport net de valută, peste 1,5 mld. euro anual sunt generate de activitatea com­paniilor producă­toare de mobilier. În 2016, în industria mobilei lucrau peste 80.000 de persoane, numărul de angajări în sector fiind în creștere față de alte țări din Europa și din afara acesteia.

Din 2018, industria lemnului cunoaște o criză datorată imaginii negative din presă și prețului ridicat al materiei prime. Odată cu scumpirea lemnului, scade competitivitatea produselor românești pe piața internațională. O altă consecință negativă a crizei asupra omului de rând este scumpirea lemnului de foc. Preţul lemnului de foc a crescut în perioada 2011-2017 cu 250 %, de la 120 lei/mc la 300 lei/mc, iar în 2017 s-au atins maxime de 550-600 lei/ mc în sudul ţării. În tot acest interval, variaţiile preţurilor cherestelei pe pieţele internaţionale au fost foarte mici, de circa 10 %. Şocul creşterii preţurilor a fost preluat de sectorul de exploatare, de populaţie prin preţul lemnului de foc şi parţial de industria de prelucrare a lemnului/ industria mobilei.

Lemnul, ca resursă regenerabilă, rămâne o bogăție națională. Încă îl mai avem, situația nu a scăpat încă total de sub control. Industria lemnului reprezintă o parte importantă din economia țării. În ciuda problemelor foarte mari pe care le prezintă sectorul, unele moștenite din perioada începutului „capitalismului sălbatic”, altele care au apărut pe parcurs, clasa politică are interes să apere atât pădurea, cât și industria. Și să lumineze toate nuanțele de gri care întunecă acest sectorul lemnului în 2021.

Mai multe în episodul următor.