Acum doi ani, cu ocazia conferinţei susţinute în Bucureşti, Michael Porter descria România ca fiind „o ţară plină de resurse şi complet lipsită de strategie. Această ţară are nevoie disperată de o strategie, iar eu nu văd niciuna“. Problema este „cum construim România ca o corporaţie de clasă mondială“? Provocatoare întrebare! Mai ales în vidul postaderare, creat de lipsa de strategie pe termen mediu şi lung, la care se adaugă actuala criză economică mondială. Ne place sau nu, există concurenţă între ţările din Europa pentru atragerea de investiţii noi, pentru a fi percepuţi ca cei mai buni, eficienţi şi primitori. Problema este pusă eronat în acest fel, pentru că adevăratul ţel strategic îl reprezintă „concurenţa de a fi unic“. O poziţie strategică unică înseamnă modalitatea de a crea ceva diferit, de a avea un avantaj competitiv unic. Dacă analizăm strategiile alese de ţări precum Irlanda, Estonia sau Japonia, observăm un numitor comun în ceea ce priveşte sistemul educaţional, calitatea universităţilor şi a absolvenţilor. Toate aceste ţări au definit educaţia ca o prioritate pentru dezvoltarea lor economică. Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă Irlanda, care investind în educaţie şi în resursele umane a reuşit să ajungă la investiţii şi la o dezvoltare economică fără precedent, iar drept urmare, la un PIB de trei ori mai mare faţă de cel al Portugaliei, care a ales, în acelaşi interval de timp, să investească cu prioritate în infrastructură. Este clar că orice strategie pe termen lung a României trebuie să fie bazată pe educaţie, cunoaştere şi competenţă. Competitivitatea celor mai multe sectoare economice, de la IT până la sănătate, depinde de calitatea educaţiei, şi pentru o perioadă România a atras investiţii semnificative datorită forţei de muncă calificate, dar în corelaţie cu nivelul scăzut al costurilor. Pe măsură ce aceste costuri se apropie de nivelul UE, singura valoare adăugată în competiţia de atragere a investiţiilor rămâne calitatea şi competenţa forţei de muncă. Dacă până acum companiile au preluat costurile cu instruirea absolvenţilor după angajare, este posibil ca această disponibilitate să se diminueze în contextul crizei economice. Prin urmare, reforma educaţiei, de la nivelul primar până la învăţământul universitar, este esenţială, şi România nu îşi mai permite să tergiverseze acest proces în funcţie de interesele politice. Sectorul privat este gata să sprijine acest proces, dar aşteaptă deschidere şi maturitate din partea factorilor de decizie.
Anca Harasim, director executiv, AmCham România
