Acum două săptămâni, stăteam la masă cu soția mea, Katya, și discutam despre subiectul prezentării mele TED. Avem un băiat de 11 ani, Lincoln. Era cu noi la masă, își făcea temele la matematică. M-am oprit din discuția cu Katya, m-am uitat la Lincoln și mi-am amintit cu uimire de un client al meu pe nume Will. Will era din Texasul de Nord. Nu și-a cunoscut tatăl foarte bine, fiindcă plecase când mama lui era însărcinată cu el. Urma să fie crescut de mamă, nu e nicio problemă aici, doar că în acest caz, mama avea schizofrenie paranoidă. Când Will avea 5 ani, a încercat să îl omoare cu un cuțit de măcelar.

A fost arestată și dusă într-un spital de psihiatrie, iar în anii următori, Will a locuit cu fratele mai mare până când acesta s-a sinucis, împușcându-se în inimă. După aceea, Will a trecut de la un membru al familiei la altul, iar la 9 ani trăia pe cont propriu.
<iframe src="http://embed.ted.com/talks/lang/ro/david_r_dow_lessons_from_death_row_inmates.html" width="640" height="360" frameborder="0" scrolling="no" webkitAllowFullScreen mozallowfullscreen allowFullScreen></iframe>

În acea dimineață, când stăteam cu Katya și Lincoln, m-am uitat la fiul meu și am realizat că atunci când Will, clientul meu era de vârsta lui trăia deja pe cont propriu de doi ani. Will s-a alăturat unei bande și a comis o serie de infracțiuni foarte grave, cea mai gravă fiind un omor înfiorător. Will a fost executat drept pedeapsă pentru acel omor.

Dar azi nu vreau să vorbesc despre moralitatea pedepsei capitale. Cred cu tărie că Will nu ar fi trebuit să fie executat. Azi vreau să discut despre pedeapsa capitală dintr-o nouă perspectivă, care nu e deloc controversată.

Cred că e posibil să fac asta pentru că e o idee din dezbaterea privind pedeapsa capitală – poate cea mai importantă – cu care toți sunt de acord, atât cei mai înfocați susținători ai pedepsei capitale, cât și cei mai porniți contestatari au aceeași părere. Asta e ideea despre care vreau să discut.

Înainte de asta, vreau să vă spun cum se desfășoară procesul pentru pedeapsa capitală și să vă împărtășesc două lecții învațate în peste 20 de ani de experiență ca avocat în domeniu, care a urmărit peste o sută de astfel de cazuri.

Un caz de pedeapsă capitală e o poveste cu patru capitole. Primul capitol al fiecărui caz e mereu același și e tragic. Începe cu uciderea unui om nevinovat și e urmat de un proces în care ucigașul e condamnat și trimis pe lista de execuție, iar sentința de execuție e confirmată de Curtea de Apel.

Al doilea capitol e o procedură juridică complexă, un apel pentru habeas corpus. Al treilea capitol e o procedură și mai complicată – acțiunea de habeas corpus federală. În capitolul IV se pot întâmpla multe alte lucruri. Avocații pot înainta o cerere de grațiere, pot iniţia o contestație mai complexă sau e posibil să nu facă nimic. Dar capitolul IV se termină mereu cu o execuție.

Când am început să reprezint criminali aflați pe lista de execuție, acum 20 de ani, ei nu aveau dreptul la un avocat în capitolul II și IV al poveștii. Erau pe cont propriu. De abia spre sfârșitul anilor ’80 au primit dreptul de avea un avocat în capitolul III al poveștii. Condamnații se bazau pe avocați voluntari ca să îi reprezinte. Problema era că existau mai mulți condamnați decât avocați interesați și competenți pentru astfel de cazuri.

Inevitabil, avocații alegeau cazuri aflate deja la capitolul IV – pe bună dreptate, erau cele mai urgente cazuri, oamenii aceia erau pe punctul de a fi executați. Unii dintre avocați au avut succes, au obținut rejudecarea cazurilor. Alții au prelungit viața clienților lor cu câțiva ani sau luni.

Dar e un lucru care nu s-a întâmplat: numărul execuțiilor anuale din Texas nu a scăzut niciodată cu adevărat. După cum se vede din grafic, de când mecanismul execuțiilor din Texas a devenit eficient, în ultima jumătate a anilor ’90, au existat doar câțiva ani când numărul execuțiilor anuale a scăzut sub 20.

De obicei, în Texas media e de două execuții pe lună. În anumiți ani, am executat circa 40 de oameni, iar numărul nu a scăzut considerabil în ultimii 15 ani. Totuși, în timp ce executăm cam același număr de oameni anual, numărul celor pe care îi condamnăm la moarte anual a scăzut semnificativ.

Iată paradoxul: numărul execuțiilor anuale e ridicat, dar numărul cazurilor noi de pedeapsă capitală a scăzut. De ce? Nu poate fi pus pe seama scăderii ratei omorurilor pentru că nu a scăzut așa de mult pe cât a coborât linia roșie de pe grafic. Explicația e că jurații au început să dea condamnări la închisoare pe viață fără drept de eliberare condiționată decât să dea condamnări la moarte.

Din ce cauză? Nu pentru că populația nu mai susține pedeapsa cu moartea. Contestatarii ei se mândresc că susținerea pentru pedeapsa capitală în Texas e un la record minim. Știți ce înseamnă asta în Texas? Înseamnă că e sub 60%. E foarte bine în comparație cu mijlocul anilor ’80, când era peste 80%, dar nu putem explica reducerea condamnărilor la moarte și preferința pentru închisoarea pe viață fără eliberare condiționată prin reducerea susținerii pentru pedeapsa capitală. Oamenii încă o susțin.

Ce a provocat acest fenomen? Ce s-a întâmplat e că avocații care reprezintă condamnații la moarte s-au axat pe primele capitole ale cazurilor.

Acum 25 de ani, se axau pe capitolul IV. Au trecut de la IV la III la sfârșitul anilor ’80. Și au trecut de la capitolul III la capitolul II la mijlocul anilor ’90. Iar spre sfârșitul anilor ’90 au început să se axeze pe primul capitol al poveștii.

Poate credeți sau nu că reducerea numărului de pedepse capitale și creșterea sentințelor de închisoare pe viață e un lucru bun. Azi nu vreau să vorbesc despre asta. Explicația e că avocații specializați pe pedeapsa capitală au înțeles că cu cât intervii mai devreme într-un caz, cu atât cresc șansele să îți salvezi clientul. E prima lecție pe care am învățat-o.

Iat-o pe cea de-a doua: clientul meu, Will, nu era excepția de la regulă; el o confirma. Uneori spun că dacă îmi zici numele cuiva aflat pe lista de execuție – nu contează în ce stat e sau că nu l-am întâlnit niciodată – îți voi scrie biografia lui. În 8 din 10 cazuri, detaliile biografiei vor mai mult sau mai puțin precise.

Explicația e că 80% din cei aflați pe listele de execuție provin din familii disfuncționale, precum Will. Din oamenii de pe listele de execuție, 80% au fost expuși sistemului de justiție juvenilă. E a doua lecție pe care am învățat-o.

Acum am ajuns la ideea cu care toți sunt de acord. Poate că cei din sală nu sunt de acord cu execuția lui Will, dar cred că toți ar trebui să fie de acord că cea mai bună versiune a poveștii ar fi aceea în care nu s-ar fi comis nicio crimă. Cum să facem să se întâmple asta?

Când fiul nostru, Lincoln, lucra la acea problemă de matematică, acum două săptămâni, problema era grea. Și învăța că, dacă ai o problemă complexă, uneori, soluția e să o împarți în niște probleme mai mici. Așa facem în majoritatea problemelor – în matematică, fizică, chiar și politici sociale – le disecăm în părți mai mici, cu care ne putem descurca. Dar câteodată, cum spunea Dwight Eisenhower, problema se rezolvă privind-o în ansamblu.

Rezolvăm această problemă dacă vedem pedeapsa capitală în ansamblu. Să ne gândim, avem aceste patru capitole ale poveștii, dar ce se întâmplă înainte ca povestea să înceapă? Cum putem interveni în viața unui ucigaș înainte să comită crima? Ce opțiuni avem să-l îndepărtăm de pe drumul care duce spre un rezultat pe care toți – susținători și contestatari ai pedepsei capitale – îl consideră negativ: uciderea unui om nevinovat?

Uneori, oamenii folosesc expresia: „Nu e astronautică.” Prin asta spun că astronautica e foarte complicată și problema discutată e foarte simplă. Ei bine, e astronautică; asta e expresia matematică pentru propulsia verticală creată de o rachetă. Subiectul discuției de azi e la fel de complicat, la fel de complex precum astronautica.

Clientul meu, Will și 80% din cei de pe listele de execuție au trăit cinci capitole în viața lor înaintea celor patru din povestea procesului. Consider aceste 5 capitole, puncte de intervenție, momente din viața lor când societatea ar fi putut interveni să-i îndepărteze de pe drumul pe care erau, care duce la un rezultat pe care cu toții – susținători şi contestatari ai pedepsei capitale – îl etichetăm ca fiind negativ.

În timpul fiecăruia din aceste 5 capitole: când mama lui era gravidă cu el, în primi ani ai copilăriei, în școala primară, în gimnaziu și în liceu, când a intrat în sistemul de justiție juvenilă – în fiecare din aceste capitole, societatea ar fi putut interveni. Dacă ne imaginăm că există 5 moduri diferite de intervenție din partea societății, în fiecare din cele 5 capitole, și că am putea să le combinăm cum dorim, rezultă peste 3.000 de stategii posibile de adoptat pentru a schimba drumul pe care merg copiii precum Will.

Nu pretind că am găsit soluția. Dar faptul că avem multe de învățat nu înseamnă că nu știm deja destule. Din experiență, știm că alte state folosesc multe moduri de intervenție pe care le-am putea utiliza în Texas și alte state pentru a împiedica uciderea unui om.

Voi menționa doar câteva. Nu voi vorbi despre reformarea sistemului judiciar. E un subiect potrivit pentru o sală plină de avocați și judecători. Însă voi vorbi despre două modalități de intervenție pe care le putem susține cu toții, fiindcă ele vor apărea când cei care fac legile, plătitorii de taxe și cetățenii se pun de acord că asta e ce trebuie să facem și că așa ar trebui să ne cheltuim banii.

Am putea furniza asistență copiilor dezavantajați economic, copiilor cu probleme și asta gratuit. I-am putea aduce pe copiii ca Will pe drumul cel bun. Alte state fac asta, noi nu.

Am putea crea școli speciale, atât la liceu, în gimnaziul superior sau de la grăniță până la a V-a, care să se ocupe de copiii dezavantajați economic și cu probleme, și mai ales de cei expuși sistemului de justiție juvenilă. Sunt câteva state care fac asta. Texas nu e printre ele.

Mai e un lucru pe care l-am putea face – de fapt, sunt multe lucruri pe care le-am putea face – iar cel pe care îl voi menționa acum e singul lucru controversat pe care îl spun azi. Am putea interveni mai puternic în familiile foarte disfuncționale pentru a-i lua pe copii înainte ca mamele lor să ia cuțitul de măcelar și să-i amenințe cu moartea. Dacă vom face asta, trebuie să avem unde să îi ducem.

Chiar dacă facem asta, unii copii vor călca strâmb și vor ajunge în ultimul capitol înainte de începerea poveștii crimei, adică în sistemul de justiție juvenilă. Chiar dacă se întâmplă asta, nu e prea târziu. Încă avem timp să-i salvăm, dacă vrem să îi îndepărtăm de rău şi nu doar să îi pedepsim.

Doi profesori din Northeast – unul de la Yale, celălalt de la Maryland – au creat o școală într-o închisoare pentru minori. Copiii sunt închiși, dar merg la școală de la opt dimineața până la 4 după-amiaza. Logistic, a fost dificil. A trebuit să recruteze profesori doritori să predea în închisoare, să stabilească o demarcaţie clară între cei care lucrau în școală și autoritățile din închisoare, iar cea mai grea sarcină a fost stabilirea unei noi programe şcolare, pentru că oamenii nu intră și ies din închisoare semestrial. Dar au reușit să facă tot.

Ce au toate astea în comun? Toate costă. Unii dintre cei aflați în sală poate își amintesc de tipul din reclama pentru filtrul de ulei. Tipul spunea: „Poți să mă plătești acum sau mai târziu.” Noi, în sistemul pedepsei capitale plătim mai târziu.

Problema e că pentru cei 15.000 de dolari cheltuiți pentru a interveni în viețile copiilor dezavantajați economic sau în alt fel, în primele capitole din viaţa lor, economisim 80.000 de dolari din cheltuielile create de crima comisă. Chiar dacă nu sunteți de acord că există un imperativ moral de a face asta, poate că argumentul economic vă convinge.

Vreau să vă vorbesc despre ultima discuție pe care am avut-o cu Will. Era în ziua când urma să fie executat, pur și simplu discutam. Nu mai era nimic de făcut în cazul lui. Vorbeam despre viața lui. Îmi povestea despre tatăl lui pe care de-abia îl cunoscuse, şi care murise, apoi despre mama lui pe care a cunoscut-o și care încă trăia.

Și i-am spus: „Cunosc povestea. Am citit dosarul. Știu că a încercat să te omoare. Dar m-am întrebat mereu dacă tu chiar îți mai amintești asta. Eu nu îmi amintesc nimic de când aveam 5 ani. Poate îți amintești că ți-a spus cineva.”

S-a uitat și s-a aplecat spre mine și mi-a spus: „Profesore – mă cunoștea de 12 ani și tot așa îmi spunea – nu vreau să fiu nepoliticos, dar când mama ta ridică un cuțiti de măcelar mai mare decât tine și te aleargă prin casă țipând că vrea să te omoare și trebuie să te încui în baie, să te proptești în ușă și să urli după ajutor până vine poliția”, s-a uitat la mine și a continuat, „așa ceva nu se uită”.

Sper că nici voi nu veți uita un lucru: de când ați ajuns aici, de dimineață și până la pauza de prânz, au avut loc 4 omoruri în Statele Unite. Vom folosi importante resurse sociale pentru a-i pedepsi pe criminali, și e corect, fiindcă cei care greșesc trebuie pedepsiți. Dar trei din patru omoruri pot fi prevenite.

Te-ar putea interesa și: