Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană, potrivit Constituţiei României şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE“), dreptul european face parte din dreptul intern şi se aplică prioritar faţă de acesta din urmă (în măsura în care există un conflict între norma naţională şi cea europeană). În plus, dreptul european se aplică direct raporturilor naţionale, atât conform Tratatului de Funcţionare al UE („TFUE“), cât şi potrivit jurisprudenţei CJUE.
Art. 5 NCC a reluat dispoziţiile art. 148 din Constituţie, stabilind că: „[i]în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.“ Faptul că acest principiu (al priorităţii normei europene) este prevăzut şi în NCC, încurajează subiectele de drept să se prevaleze de normele comunitare în faţa instanţelor judecătoreşti, atunci când acestea consideră că le-au fost încălcate drepturile consacrate la nivelul normei comunitare, normă aflată în conflict cu cea naţională. Corelat cu art. 5 NCC este art. 4 NCC care stabileşte, prin alin. (2), aplicabilitatea prioritară a tratatelor privind drepturile omului la care România este parte, astfel: „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile“.
În rândul lumii
Această prevedere este relevantă şi în contextul în care la nivel european au avut loc modificări legislative majore în ultimii ani, Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene intrând în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona a adoptat propria reglementare privind drepturile omului, şi anume Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene („Carta UE“). Tratatul Uniunii Europene („TUE“) stabileşte intrarea în vigoare a Cartei UE şi faptul că aceasta are aceeaşi forţă juridică precum tratatele. Mai mult, se prevede că principiile protecţiei drepturilor omului la nivel european derivă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului („CEDO“). În fine, se consacră şi faptul că UE va adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere prevederile NCC referitoare la caracterul prioritar al drepturilor prevăzute, printre altele, atât de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi de dreptul comunitar, se ridică problema cum vor fi drepturile omului protejate la nivel naţional.
Răspunsurile la această întrebare au fost date de CJUE, în cel mai recent caz al privind protecţia drepturilor omului, anume Anton Vinklov împotriva Bulgariei din 7 iunie 2012, în care CJUE şi-a declinat competenţa în favoarea CEDO. Astfel, în speţă, CJUE era întrebată cum sunt protejate drepturile corespondente,  prevăzute atât de Carta UE, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Soluţia pronunţată a reţinut că reglementarea naţională relevantă nu constituia o măsură de punere în aplicare a dreptului Uniunii şi nici nu prezenta alte elemente de legătură cu acest drept. Pornind de la această premisă, CJUE a statuat că, atâta timp cât nu se implementează o normă de drept comunitar, a cărei încălcare să ducă şi la încălcarea drepturilor omului, această situaţie nu poate fi analizată de CJUE. Astfel, CJUE a conchis în sensul că, în situaţia în care nu se pune în aplicare dreptul UE printr-o normă internă, competenţa de a judeca asupra încălcărilor, din partea statelor membre, a drepturilor omului, nu îi aparţine acesteia (per a contrario, aparţine CEDO).
Situaţii concrete
Există trei situaţii ce reflectă posibila aplicare a art. 4 și 5 NCC, din perspectiva protecţiei drepturilor omului pe planul reglementărilor UE, legislaţiei naţionale şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prima situaţie priveşte o normă de drept comunitar secundară, precum directiva, care, pentru a fi aplicată direct, trebuie să fie implementată de statul membru. Dacă directiva respectă drepturile omului, astfel că acestea sunt protejate de Carta UE şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar statul membru, prin actul de implementare, nu acordă nivelul corespunzător de protecţie, persoana vătămată va invoca încălcarea dreptului fundamental nerespectat direct în faţa curţilor naţionale. Judecătorul român va avea, ca regulă, de optat între a constata el însuşi nelegalitatea normei naţionale în raport de norma europeană (făcând aplicarea celei de-a doua) sau a trimite o întrebare preliminară către CJUE pentru ca aceasta din urmă să stabilească interpretarea Cartei UE, în vederea clarificării conformităţii sau neconformităţii dreptului românesc cu prevederile Cartei.
A doua situaţie se referă la ipoteza în care însăşi directiva implementată încalcă drepturile fundamentale ale omului şi, pe cale de consecinţă, nici norma internă nu corespunde exigenţelor în materia drepturilor omului. Instanţa română, neavând competenţa să judece asupra legalităţii dreptului comunitar, este obligată, cu respectarea art. 267 TFUE, să trimită cauza către CJUE pentru ca aceasta să aprecieze asupra neconformităţii directivei cu Carta UE. Dacă însă instanţa naţională nu trimite întrebarea preliminară către CJUE, având în vedere faptul că, deocamdată, Uniunea Europeană nu este parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma de drept european nu va putea fi atacată direct la CEDO. Totuşi, ţinând cont că norma naţională poate fi supusă controlului CEDO, în mod indirect, norma de drept european implementată va fi supusă acestuia.
A treia situaţie se referă la o normă de drept comunitar implementată, care nu respectă nivelul necesar de protecţie a drepturilor omului, ceea ce afectează şi norma internă însă, spre deosebire de ipoteza de mai sus, judecătorul de drept comun va înlătura de la aplicare norma internă (şi, implicit, norma comunitară implementată), făcând direct aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţei CEDO şi Cartei UE.
Ana Maria Pârvu este avocat în cadrul Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Te-ar putea interesa și: