„Înscenarea” e un film de tinereţe al lui Denzel Washington, în care actorul îşi dă măsura talentului său într-un rol în aparenţă clişeizat, de poliţist, dar în spatele căruia ghiceşti obsesii imposibil de dezvăluit.
Nu cred că l-am văzut vreodată pe Denzel Washington jucând prost; e unul dintre foarte puţinii actori care, indiferent de cât de bun sau de inept e scenariul, poate să joace absolut electrizant. Nu că nu ar avea instinctul potrivit pentru a-şi alege cu grijă rolurile; sigur, a făcut şi el filme fâsâite, gen „The Preacher’s Wife”, dar de obicei nu se înşală când îşi alege partiturile. Cel puţin în ultimii cinci ani, în condiţiile în care lucrează practic non-stop (a avut certuri cu soţia din cauza ritmului său de lucru), a reuşit să apară într-o listă respectabilă de filme: „Man on Fire”, „The Manchurian Candidate”, „Inside Man” ori „American Gangster”. La cei 54 de ani ai săi – pe care nu-i arată – se bucură încă de avantajul aspectului fizic, fiind (nu e o glumă!) exemplu clinic în studii de specialitate despre percepţia frumosului din punct de vedere neurologic. Pe scurt, le are pe toate: e şi frumos, şi talentat, şi bogat (şi fidel în mariaj).
Totuşi, cu toate încercările sale de a scăpa de stereotipia rolurilor care i se ofereau, Washington a devenit un actor cunoscut mai ales graţie interpretărilor sale din pelicule biografice (ca în senzaţionalul „Malcolm X”, „The Hurricane”, „Antwone Fisher” sau „American Gangster”) ori din filme în care joacă oameni ai legii (o listă lungă…). Altfel, un rol precum cel din „Training Day”, unde juca un poliţist corupt, face o figură aparte în filmografia sa – şi este una dintre apariţiile despre care îşi aminteşte cu mare plăcere.
„Ricochet” („Înscenarea”) e mai mult un omagiu adus reţetei filmelor poliţiste decât o excepţie a genului. Intriga are, practic, toate ingredientele cunoscute; de altminteri, scenariul a fost scris de unul dintre cei care au reinventat genul – Steven E. de Souza, cel care a semnat primele două filme din seria „Die Hard”, cel dintâi dintre ele considerat şi astăzi superior continuărilor. (E drept că scenaristul a eşuat ulterior în producţii debile, gen „The Flintstones”, „Judge Dredd” sau „Lara Croft: The Cradle of Life”.) Şi totuşi, „Ricochet” stă bine în picioare, mai ales graţie celor doi protagonişti: pe de o parte Denzel Washington, iar de cealaltă unul dintre cei mai buni şi mai puţin apreciaţi actori în viaţă, John Lithgow.
Măcar o dată, lui Lithgow (care are totuşi trei premii Emmy la activ pentru rol principal într-un serial de comedie, pate vi-l mai amintiţi din „A treia planetă de la Soare”) i se cuvin reparaţii. Acest actor cu disponibilităţi extraordinare în materie de roluri de comedie face alături de Washington un rol de-a dreptul terifiant, de criminal psihopat care aminteşte de alt dement celebru, Hannibal Lecter. Lithgow este însă şi unul dintre foarte puţinii actori care au avut o instrucţie formală de cea mai bună calitate: a fost bursier la Universitatea Harvard şi apoi bursier Fulbright la London Academy of Music and Dramatic Art.
Scenariul ar fi putut totuşi să fie mai puţin încărcat. În 1984, Nick Styles, ofiţer de poliţie debutant în Los Angeles şi student la Drept, îl arestează într-o zi pe un ucigaş plătit pe nume Blake (Lithgow) şi a complicelui acestuia, Kim. Şapte ani mai târziu, Styles, după o carieră de succes în poliţie, este procuror adjunct, căsătorit şi cu doi copii. Însă Blake, încă în închisoare, vrea să se răzbune mai mult ca orice. Cu ajutorul unui grup de condamnaţi numit Frăţia Ariană, Blake reuşeşte să evadeze împreună cu şeful acesteia, pe care ulterior îl omoară pentru a-şi înscena propriul deces.
Întors în Los Angeles, Blake îşi pune în aplicare planul de răzbunare. Styles se trezeşte victima unei înscenări abil orchestrate de acesta, care implică două crime, pedofilie şi sex cu o prostituată; v-am avertizat că povestea e încurcată! Din fericire, există un ultim ajutor; fostul prieten din copilărie al procurorului, Odessa (Ice-T), acum traficant de droguri. Ei bine, probabil că ştiţi la ce să vă aşteptaţi: chiar dacă eşti un fost criminal plătit – şi complet dement pe deasupra -, nu e deloc o idee bună să te pui cu o bandă de traficanţi organizaţi şi înarmaţi până în dinţi…
În afară de jocul actoricesc al celor doi protagonişti, „Înscenarea” are destule alte calităţi: Washington face din personajul său un caz aproape clasic de ambiguitate morală, în vreme ce Lithgow desenează portretul unui descreierat cum rar s-a mai văzut. Confruntarea a două caractere aparent diametral opuse, şi totuşi roase de obsesii comune, iată un singur – şi suficient motiv – de a vedea filmul.
