Mikolaiv este din ce în ce mai pustiu. În ultimele ore, aproximativ 20.000 de oameni au părăsit orașul. Bombardamentele rusești alături de lipsa de apă ne fac să ne temem de ce e mai rău. La piața de flori, Konstantin, un bărbat în vârstă de 36 de ani, cumpără trandafiri pentru ziua soției sale.

„Este o excepție, acum vindem puțin mai mult decât lalele galbene și flori albastre. Dar jumătate din vânzări sunt garoafe roșii, pentru înmormântări”, dă asigurări vânzătoarea. Valentina insistă să țină deschisă afacerea de 35 de ani: „Trebuie să aducem puțină bucurie în fiecare casă”, scrie dn.pt

Lalelele albastre și galbene și garoafele roșii au fost și florile care, alături de steagul Batalionului Azov, au acoperit sicriul fiului Elenei Liutova, care a murit în atacul asupra clădirii administrației centrale din Mikolaiv de luna trecută. „Am scris la computer: „Ce îmi rezervă ziua?” Răspunsul a fost: „Curăţaţi casa”. Două ore mai târziu am aflat că totul se terminase. Sunt lipsită de vlagă. Am sângerat. Este ca şi cum primăvara ar fi fugit în faţa mea. Cerul a devenit foarte albastru. Dar acum toata lumea este singura. Mi se pare ca nu m-am întors din lupta”, subliniază filoloaga în vârstă de 64 de ani.

Când am ajuns, femeia mă invitase la plimbare în timp ce discutam. „Nu vom întârzia mult”, a avertizat ea. Indiferentă faţă de ploaie, de frig și de tirurile de artilerie care s-au simțit pe tot parcursul plimbării, a scos la iveală unele dintre contradicțiile și rănile societății ucrainene. Femeia a cerut să nu fie fotografiată. „Nu sunt protagonista poveștii”, a precizat ea.

Elena spune că războiul a început în 2015

„S-a întâmplat un lucru groaznic: fiul meu a plecat în Donbas. A plecat pe ascuns, în tăcere. Am vrut să aflu mai multe despre Bătălia de la Debalţeve, despre Bătălia de la Illovasi, care a avut loc în stadionul din Doneţk. Dar nici după câţiva ani, nu pot înţelege cum s-au putut întâmpla toate acestea”.

Când a început invazia rusă, Vladislav Liutov a decis să se întoarcă la Mikolaiv și să se înroleze în forțele de apărare teritoriale ale orașului. Cei doi s-au născut în Crimeea, mama la Sevastopol și fiul în orașul Feodosia. Limba a fost evidențiată drept unul dintre factorii de divizare în societatea ucraineană, iar Elena este profesor de limba și literatura rusă. „Știți, ei nu sunt demni de limba lui Ivan Sergheevici Turgheniev”, subliniază aceasta.

„De 40 de ani predau bunătatea, dreptatea, îi învăț să-mi iubească patria. Degeaba. În zadar. Cum să mă apuce disperarea când văd ce se întâmplă cu noi acasă? Da, aceasta este casa noastră! Dumnezeu să ne binecuvânteze pentru că vorbim limba rusă. Nu este un păcat. Este o virtute. Să știi engleza, rusa, ucraineana, chineza este minunat. Nicio limbă nu a fost vreodată un obstacol în comunicare”, adaugă ea.

Când a murit, fiul Elenei era de serviciu la etajul 4. Același etaj unde se afla biroul guvernatorului Vitali Kim și același unde a lovit racheta rusă. „Războiul este ilogic. El a lăsat soția și un fiu. A reușit să-i convingă să plece din Mikolaiv. Știa că avem o treabă foarte grea în față pentru a ne apăra orașul”, spune mama.

Vladislav a murit la o lună după ce a împlinit 46 de ani. Soția și fiul s-au întors la Mikolaiv pentru a participa la înmormântare și pentru a împrăștia cenușa în râul Inhul. „Sper să se întoarcă, sau să pătrundă adânc în Europa. Poate în Portugalia, o țară cu cuvinte vechi”, după cum subliniază Elena.

Deşi nu înțelege unele dintre pozițiile fiului ei, mama nu își ascunde mândria pentru curajul lui Vladislav. „Patria o muerte”, spune ea cu accent.

Înainte de a încheia conversația, Elena citează, în engleză, un cântec antimilitarist scris în Uniunea Sovietică: „May there always be sunshine, may there always be blue skies, may there always be mama, may there always be me”.

Soarele abia dacă a strălucit zilele acestea la Mikolaiv, dar o vânzătoare ambulantă spune că are primăvara atârnată de perete. „Vezi aici? Liliacul înfloreşte, și bujorii. Înțelegi? Ne ne face mai buni pe noi și pe ceilalţi”, spune aceasta, arătând spre niște tablouri în ulei pictate de fiul său. Aleksandr a fost chemat să servească în armată. În mijlocul conversației, femeia arată spre un copac din grădină: „Magnoliile au înflorit deja. Sunt pâine pentru suflet”.