Începuturile la revista New Yorker
Eugen Mihăescu a relatat momentul în care a fost chemat pentru prima dată în biroul redactorului șef al revistei The New Yorker. Artistul a precizat că, deși lucra deja pentru publicație și vânduse câteva coperte, nu îl întâlnise personal.
Acesta i-a trimis o scrisoare de invitație, pe care Mihăescu a descris-o drept un gest care l-a impresionat profund, mai ales în contextul în care, la acea vreme, nu stăpânea încă bine limba engleză.
În cadrul acelei întâlniri, i s-a propus un proiect ilustrativ pornind de la un articol despre Mahatma Gandhi, publicat în trei părți. Redactorul-șef i-a arătat un desen agățat pe perete și i-a cerut ca ilustrația sa să nu fie un portret clasic, ci o imagine care să sugereze tematica textului, fără a o reda literal.
„Mi s-a părut ceva nemaipomenit când m-a chemat, când eu încă nu știam foarte bine engleză. Lucram deja, îmi cumpăra coperte la New Yorker, dar nu-l vedeam în redacție. (…) Când am intrat în biroul lui. Voia să-mi dea el un text și să-mi explice. (…)
S-a uitat la un desen care era pe perete și a zis: uite vreau să-ți dau un text despre Gandhi care apare în trei numere. Și la început un desen care ar fi trebuit să se continue cu a doua parte și nu trebuie să fie un portret al lui Gandhi. Să fie ceva care să sugereze”, a spus Eugen Mihăescu în cadrul podcastului difuzat pe canalul de YouTube „HAI România!”.
Desenele erau mai la obiect la început
Eugen Mihăescu a povestit că, în acea perioadă, reușea să înțeleagă doar titlul articolelor, uneori cu ajutorul dicționarului. Cu toate acestea, el a spus că la început desenele sale transmiteau esența articolului mai clar înainte ca el să înțeleagă complet textul. Odată ce a început să urmărească detalii mai sofisticate din conținut, interpretarea sa ilustrativă ar fi devenit mai complicată.
„Mi s-a spus că atunci când înțelegeam numai titlul unui articol și pe acela cu dicționarul, desenele mele erau mai la obiect decât atunci când am început să înțeleg textul și căutam diferite fațete ale textului politic pe care trebuia să-l ilustrez”, a mărturisit Mihăescu.
Artistul a recunoscut că nu a fost mulțumit de prima serie de ilustrații pentru articolul despre Gandhi. A pus lucrările într-un plic și s-a urcat în metrou pentru a le preda. Acolo, revăzându-le, a decis că nu reflectau ceea ce își dorea să transmită, astfel că a întors plicul pe dos și a realizat alte trei desene.
După publicarea desenelor, Eugen Mihăescu a fost abordat de autorul articolului. Acesta i-a spus că i-au plăcut foarte mult ilustrațiile și că ar dori să le cumpere. Artistul i le-a oferit în dar, considerând gestul o confirmare subtilă a alegerii inspirate pe care o făcuse în metrou.
„Îmi aduc aminte că am încercat, m-am chinuit o săptămână. (…) Am făcut desenele, dar nu-mi plăceau câtuși de puțin. Le-am pus într-un plic, am plecat cu metroul să le duc. În metrou am scos desenele și m-am uitat la ele. Le-am băgat la loc, am lipit plicul, l-am întors pe dos și am făcut alte trei mici desene, foarte simplu. (…)
Interesant este că data următoare, după ce au apărut desenele, am trecut pe lângă autorul articolului. S-a oprit și mi-a spus: „Domnule Mihăiescu mi-au plăcut foarte mult desenele. Aș vrea să le cumpăr.” I le-am făcut cadou”, a mai declarat renumitul caricaturist.
Percepția despre presa occidentală
Mihăescu a afirmat, în același timp, că revista New Yorker nu mai era la nivelul artistic din trecut și că se degradase din punct de vedere editorial. În opinia sa, publicația devenise o platformă dominată de un limbaj jurnalistic care, în comparație cu perioada sa de glorie, își pierduse din finețea limbii engleze și din prestigiul cultural.
„New Yorker nu mai era revista de pe vremuri. A devenit pur și simplu praf la limba engleză. Este groaznic ce s-a întâmplat”, consideră Eugen Mihăescu.
